Ochii erau aţintiţi asupra lui Ruth, dar capul îi era tras în spate de smucitura pieptenului lui Kitty Pommeroy.
— Optsprezece.
— Eşti de pe Fort Niles?
— Da.
— Nu te-am mai văzut pe-aici.
Ruth suspină. N-avea chef să-şi explice viaţa acelei fete prostuţe.
— Ştiu. Am fost plecată la liceu.
— Eu merg la liceu anul viitor. Unde-ai fost? Rockland?
— Delaware.
— Asta e în Rockland?
— Nu chiar, spuse Ruth, şi când Kitty începu să tremure de râs adăugă:
— Ia-o încet, Kitty. O să fie o zi lungă. E prea devreme să începi să cazi o dată la două minute.
— Asta e în Rockland? se lamentă Kitty şi-şi şterse ochii.
Pescarii de pe Courne Haven şi soţiile lor, adunaţi cu toţii în grădina familiei Wishnell, în jurul surorilor Pommeroy, râseră şi ei. „Ei, asta-i bine“, gândi Ruth.
„Măcar îşi dau seama că blonda asta mică e-o idioată.“ Sau poate că râdeau de Kitty Pommeroy.
Ruth îşi aminti ce spusese pastorul Wishnell: că Fort Niles urma să dispară în douăzeci de ani. Nu era în toate minţile. Aveau să fie întotdeauna destui homari.
Homarii erau animale preistorice, supravieţuitori. Restul oceanului putea să dispară, dar homarilor nu avea să le pese. Homarii pot săpa găuri în nămol şi pot trăi acolo luni în şir. Pot mânca pietre. „Nici capul nu-i doare“, gândi Ruth cu admiraţie. Homarilor o să le meargă bine chiar dacă în mare n-o să mai rămână de mâncat decât alţi homari.
Ultimul homar din lume s-ar mânca probabil pe el însuşi, dacă ar fi singura hrană
disponibilă. Nu existau motive de îngrijorare din cauza homarilor.
Pastorul Wishnell nu era în toate minţile.
— Frate-tău chiar a bătut un rechin? o întrebă doamna Pommeroy pe Mandy.
— Sigur. Doamne, nu cred că mi-a mai pieptănat cineva părul atât de mult într-o singură zi!
— Toată lumea a prins o dată un rechin, spuse unul dintre pescari. La un moment dat, toţi batem câte-un rechin.
— Pur şi simplu îi omorâţi? întrebă doamna Pommeroy.
— Sigur.
— Dar n-aveţi nici un motiv.
— Nu sunt motive ca să omori un rechin?
Pescarii păreau amuzaţi. Doamna Pommeroy era o doamnă şi o străină (o doamnă
străină foarte atrăgătoare), şi toţi bărbaţii din grădină se simţeau bine în jurul ei.
— Nu e nici un motiv ca să fii rău cu animalele, spuse doamna Pommeroy.
Vorbea cu câteva agrafe de păr în colţul gurii. Lucra la coafura unei doamne bătrâne cu părul de culoarea oţelului, care părea cu totul indiferentă la acea discuţie.
Ruth se gândi că era probabil mama miresei sau a mirelui.
— Aşa e, spuse Kitty Pommeroy. Rhonda şi cu mine am învăţat asta de la tatăl nostru. Nu era un om rău. N-a ridicat niciodată mâna asupra noastră. Cam călca strâmb, dar niciodată n-a lovit pe cineva.
— E răutate curată să te legi de animale, spuse doamna Pommeroy. Toate animalele sunt creaturile lui Dumnezeu, la fel ca noi. Sigur e ceva în neregulă cu voi, dacă fără
nici un motiv sunteţi cruzi cu un animal.
— Nu ştiu, spuse pescarul. Dar e clar că-mi place să le mănânc.
— A mânca animale nu e totuna cu a te lua de ele. Cruzimea faţă de animale e de neiertat.
— Aşa e, repetă Kitty. Cred că-i scârbos.
Ruth nu-şi putea crede urechilor. Era tipul de conversaţie pe care-o aveau tot timpul oamenii de pe Fort Niles – stupidă, monotonă, ignorantă. S-ar fi zis că oamenii de pe Courne Haven preferau acelaşi tip de conversaţie.
Doamna Pommeroy luă dintre buze o agrafă de păr şi fixă o buclă gri în părul bătrânei de pe scaun.
