— La fel se întâmplă şi pe Courne Haven, spuse Ruth.
Se gândi că auzise deja opinia pastorului despre acest subiect şi n-avea de gând s-o mai asculte o dată. Ce legătură aveau toate astea cu ea? Tare-i mai plăcea pastorului să
ţină câte-o predică. „Ce noroc pe mine“, îşi spuse Ruth furioasă.
— Ei bine, soarta insulei Courne Haven e strâns legată de cea a insulei Fort Niles. Şi Fort Niles reacţionează lent; insula voastră e ultima care acceptă o schimbare. Cei mai mulţi oameni de pe Fort Niles încă-şi mai construiesc singuri capcanele, pentru că, fără
nici un motiv, n-au încredere în cele din sârmă.
— Nu toată lumea.
— Ştii, Ruth, peste tot în Maine pescarii se gândesc deja la bărcile de pescuit din fibră de sticlă. Ăsta-i numai un exemplu. Cât va mai dura până când fibra de sticlă o să
ajungă pe Fort Niles? E lesne de bănuit. Nu mi-e greu să-mi închipui reacţia lui Angus Addams la o asemenea idee. Fort Niles se opune tot timpul. Fort Niles s-a opus la limitările de mărime a homarilor mai tare decât oricine din statul Maine. Şi acum se vobeşte peste tot în Maine despre limitările pentru capcane.
— N-o să punem niciodată limitări pentru capcane, spuse Ruth.
— S-ar putea să fie puse pentru voi, domnişoară. Dacă pescarii voştri n-o să le pună
de bunăvoie, s-ar putea să devină lege, şi-o să vă pomeniţi cu paznicii care dau târcoale bărcilor voastre, exact ca atunci când s-au impus limitările de mărime. Aşa vin noutăţile pe Fort Niles. Trebuie să vă fie îndesate pe gât până vă înecaţi cu ele.
„Tocmai a spus aşa ceva?“ Îl privi insistent. Pastorul zâmbea uşor şi vorbea pe un ton monoton şi blând. Ruth era îngrozită de discursul lui batjocoritor, rostit cu atâta uşurinţă. Bineînţeles că tot ceea ce spusese era adevărat, dar ce mod dispreţuitor de-a vorbi! Poate că şi ea spusese de-a lungul timpului nişte lucruri răutăcioase despre Fort Niles, dar avea tot dreptul să vorbească pe un ton critic despre insula ei şi despre cei care locuiau acolo. Atâta condescendenţă din partea cuiva atât de îngâmfat şi respingător era intolerabilă. Se simţi brusc indignată şi dornică să sară în apărarea insulei Fort Niles. Cum îndrăznea!
— Lumea se schimbă, Ruth, continuă el. Era o vreme când toţi oamenii de pe Fort Niles pescuiau merluciu. Acum n-a rămas în tot Atlanticul suficient merluciu cât să
hrănească un pui de pisică. Pierdem şi bibanul oceanic, şi curând singura momeală
rămasă pentru homari o să fie heringul. Iar o parte din heringul pe care-l folosesc oamenii în zilele noastre e atât de rău, că nici pescăruşii nu-l mănâncă. Odată era aici o
industrie a granitului care îmbogăţea pe toată lumea, şi acum nu mai e nici asta. Cum îşi imaginează oamenii de pe insula ta că o să-şi câştige existenţa în zece, douăzeci de ani? Oare cred că fiecare zi va fi la fel până la sfârşit? Că pot conta mereu pe încărcături mari de homari? O să pescuiască până când o să rămână doar un singur homar, şi-atunci o să se omoare pentru el. Ştii asta, Ruth. Ştii cum sunt oamenii ăştia. N-o să fie niciodată de acord să facă ce-i mai bine pentru ei. Crezi, Ruth, că proştii ăştia o să-şi vină în fire şi-o să formeze o cooperativă de pescuit?
— Niciodată, spuse Ruth. Proşti?
— Aşa spune tatăl tău?
— Aşa spune toată lumea.
— Ei bine, s-ar putea ca toată lumea să aibă dreptate. Cu siguranţă s-au împotrivit în trecut. Prietenul tău, Angus Addams, a venit odată la o întâlnire a cooperativei de pe Courne Haven, pe timpul când Denny Burden al nostru aproape că-şi ruinase familia şi era să fie omorât încercând să formeze o cooperativă între cele două insule.
Eu eram acolo. Am văzut cum s-a purtat Angus. A venit cu o pungă de floricele de porumb. S-a aşezat în primul rând, în timp ce nişte indivizi mai evoluaţi ca el discutau despre felul în care cele două insule pot lucra împreună pentru binele tuturor. Angus Addams stătea rânjind şi mâncând floricele. Când l-am întrebat ce face acolo, mi-a răspuns: „Mă bucur de spectacol. E mai grozav decât dac-ai face fotografii.“ Oamenii ca Angus Addams cred că le e mai bine dacă lucrează întotdeauna singuri. N-am dreptate? Oare nu asta crede fiecare om de pe insula ta?
— Nu ştiu ce crede fiecare om de pe insula mea, spuse Ruth.
— Eşti o tânără deşteaptă. Sunt sigur că ştii exact ce cred oamenii.
Ruth îşi muşcă buza.
— Ar trebui să mă duc acum s-o ajut pe doamna Pommeroy, spuse ea.
— De ce-ţi pierzi timpul cu oameni ca ăştia? întrebă pastorul Wishnell.
— Doamna Pommeroy e prietena mea.
— Eu nu vorbesc de doamna Pommeroy. Mă refer la pescarii de pe Fort Niles. La oameni ca Angus Addams, Simon Addams...
— Senatorul Simon nu e pescar. N-a pus niciodată piciorul într-o barcă.
— Vorbesc de oameni ca Len Thomas, Don Pommeroy, Stan Thomas...
— Domnule, Stan Thomas e tatăl meu.
— Ştiu prea bine că Stan Thomas e tatăl tău.
Ruth se ridică în picioare.
— Stai jos, spuse pastorul Toby Wishnell.
Ea se aşeză. Îi ardea faţa. Regretă imediat că se aşezase. Ar fi trebuit să iasă din cameră.
— Locul tău nu e pe Fort Niles, Ruth. M-am interesat de tine şi am înţeles că ai şi
alte opţiuni. Ar trebui să profiţi de ele. Nu toată lumea e aşa de norocoasă. Owney, de exemplu, nu are şansele tale. Ştiu că te interesează viaţa nepotului meu.
Ruth se înroşi şi mai tare.
— Ei bine, să-l luăm de pildă pe Owney. Ce-o să se întâmple cu el? Asta-i treaba mea, nu a ta, dar hai să ne gândim împreună. Eşti într-o situaţie mult mai bună decât Owney. Adevărul e că n-ai un viitor pe insula aia. Toţi proştii care locuiesc acolo au grijă de asta. Fort Niles e pierdută. Nu există nici o conducere. Nici un cod moral.
Doamne, uită-te la biserica aia dărăpănată! Cum de-aţi îngăduit să se întâmple aşa ceva?
