— Săraca de tine. O, nu-ţi face griji pentru mine, Dotty. Ce mi s-a întâmplat mie a fost cu mult, mult timp în urmă. Dar tu ţi-ai pierdut soţul abia anul trecut, nu-i aşa?
Aşa a spus pastorul Wishnell.
— Anul trecut, răspunse Dotty cu privirea pierdută.
Femeile tăcură o vreme.
— 20 martie 1975.
— Atunci a murit tatăl meu, spuse Candy.
— Astăzi nu trebuie să vorbim despre aşa ceva, spuse doamna Pommeroy în timp ce învârtea cu degetul încă o buclă perfectă în părul lui Candy. Astăzi e-o zi fericită.
Astăzi mămica ta se căsătoreşte.
— Ei bine, de azi înainte o să am un alt soţ, asta-i sigur, spuse Dotty. Unul nou. Pe insula asta nu poţi trăi fără un soţ. Şi tu o să ai un tată nou, Candy. Nu-i aşa?
Candy nu-şi exprimă opinia despre acest subiect.
— Candy are şi alte fetiţe cu care să se joace pe Courne Haven? întrebă doamna Pommeroy.
— Nu, răspunse Dotty. Mai sunt nişte adolescente pe-aici, dar nu le prea interesează să se joace cu Candy, şi la anu’ o să meargă la şcoală pe continent. Pe-aici sunt mai ales băieţi.
— Aşa s-a întâmplat şi cu Ruth când era mică! N-avea cu cine să se joace, numai cu băieţii mei.
— E fiica ta? întrebă Dotty uitându-se la Ruth.
— E ca şi cum ar fi fiica mea, spuse doamna Pommeroy. Fii-mea... şi a crescut numai cu băieţi în jurul ei.
— Ţi-a fost greu? o întrebă Dotty pe Ruth.
— A fost cum nu se poate mai rău, răspunse Ruth. Chestia asta m-a distrus cu totul.
Dotty o privi îngrijorată. Doamna Pommeroy spuse:
— Se prosteşte. A fost bine. Ruth ţinea la băieţii mei. Îi erau ca nişte fraţi. Candy o să fie bine.
— Cred că uneori Candy vrea să fie o fetiţă-fetiţă şi să joace jocuri de fetiţe, spuse Dotty. Eu sunt singura fată cu care se poate juca şi nu sunt prea distractivă. N-am prea fost, tot anul.
— Asta pentru c-a murit tăticu’, spuse Candy.
— Dragă, nu trebuie să vorbim azi despre aşa ceva, spuse doamna Pommeroy.
Astăzi mămica ta se căsătoreşte. Astăzi e-o zi fericită, iubito.
— Mi-ar plăcea să fie pe-aici nişte băieţei şi de vârsta mea, spuse Kitty Pommeroy.
Nimeni nu părea s-o fi auzit, cu excepţia lui Ruth, care pufni dezgustată.
— Mereu mi-am dorit o fată, spuse doamna Pommeroy. Dar am avut o grămadă de băieţi. Nu-i frumos? Nu-i frumos s-o îmbraci şi s-o aranjezi pe Candy? Băieţii mei nici
nu mă lasă să-i ating. Şi Ruth a avut tot timpul părul scurt, aşa că nu era prea distractiv să mă joc cu el.
— Din cauza ta era scurt, spuse Ruth. Eu voiam să am părul exact ca al tău, dar tu tot timpul mi-l tundeai.
— Dacă nu ţi-l pieptănai, iubito!
— Eu pot să mă îmbrac singură, spuse Candy.
— Sunt sigură că poţi, iubito.
— Nu vreau breton.
— Bine, spuse doamna Pommeroy. Nu-ţi facem breton, cu toate că ar fi foarte frumos.
Prinse buclele pe care i le făcuse lui Candy în vârful capului cu o fundă mare şi albă.
— Adorabil? o întrebă pe Dotty.
— Adorabil, spuse Dotty. Perfect. Ai făcut o treabă minunată. Niciodată n-o pot convinge să stea locului şi nu mă pricep deloc la coafat. De fapt, cred că se vede.
Uită-te la mine. Mai mult de-atât nu se poate.
— Gata. Mulţumesc, Candy.
Doamna Pommeroy se aplecă şi sărută fetiţa pe obraz.
— Ai fost foarte curajoasă.
