— Exact, răspunse doamna Pommeroy.
În noaptea aceea, Ruth îl întrebă pe tatăl ei dacă poate să meargă pe Courne Haven
pentru marea nuntă din familia Wishnell. El nu-i răspunse imediat. În ultima vreme, tatăl şi fiica îşi vorbeau din ce în ce mai rar.
— Pastorul Wishnell m-a invitat.
— Fă ce vrei, îi răspunse Stan Thomas. Nu mă interesează cu cine-ţi petreci timpul.
A doua zi, adică sâmbătă, pastorul Wishnell îl trimise pe Owney să le aducă pe Courne Haven. La ora şapte în dimineaţa nunţii lui Dotty Wishnell cu Charlie Burden, doamna Pommeroy, Kitty Pommeroy şi Ruth Thomas se îndreptară către capătul docului unde le aştepta Owney Wishnell. Le duse pe Kitty şi pe doamna Pommeroy la New Hope cu o barcă cu vâsle. Ruth se bucura privindu-l. El se întoarse după ea, ea coborî pe scară şi sări în barcă. Owney se uita la fundul bărcii, nu la ea, iar lui Ruth nu-i trecea prin minte nici un singur lucru pe care i l-ar fi putut spune. Dar îi plăcea să-l privească. Owney vâsli către barca strălucitoare a unchiului său, unde doamna Pommeroy şi Kitty, aplecate peste balustradă, făceau semn cu mâna ca nişte turişti aflaţi în croazieră. Kitty ţipă:
— Arăţi bine, puştiule!
— Cum merge treaba? îl întrebă Ruth pe Owney.
El tresări atât de tare la întrebarea ei, încât se opri din vâslit; pur şi simplu lăsă
vâslele pe apă.
— Sunt bine, spuse el.
O privea fix. Nu roşise şi nu părea jenat.
— Bine, spuse Ruth.
Se legănară pe apă preţ de o clipă.
— Şi eu sunt bine, spuse Ruth.
— Bine, spuse Owney.
— Dacă vrei, poţi să vâsleşti în continuare.
— Bine, spuse Owney, şi începu din nou să vâslească.
— Eşti rudă cu mireasa? întrebă Ruth, şi Owney se opri iar din vâslit.
— E verişoara mea, răspunse Owney.
Se legănau din nou pe apă.
— Poţi să vâsleşti şi să vorbeşti cu mine în acelaşi timp, spuse Ruth, şi acum Owney chiar roşi.
O duse la New Hope fără să mai scoată un cuvânt.
— E drăguţ, îi şopti doamna Pommeroy lui Ruth când se urcă pe puntea bărcii.
— Uite cine-i aici! ţipă Kitty Pommeroy, şi Ruth se întoarse să-l vadă pe Cal Cooley ieşind din cabina căpitanului.
Ruth lăsă să-i scape un ţipăt de groază care era numai în parte o glumă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse ea. E peste tot.
Kitty îşi îmbrăţişă vechiul iubit, şi Cal încercă să scape.
— Gata, destul.
— Ce naiba faci aici? întrebă Ruth.
— Supraveghez, spuse Cal. Şi eu mă bucur să te văd.
— Cum ai ajuns aici?
— M-a adus Owney mai devreme. Bătrânul Cal Cooley cu siguranţă nu a înotat.
Ajunseră repede pe Courne Haven, şi când coborâră din barcă Owney îi conduse la un Cadillac galben-lămâie care aştepta parcat lângă doc.
— A cui e maşina asta? întrebă Ruth.
— A unchiului meu.
Maşina se asorta cu casa. Pastorul Wishnell locuia la mică distanţă de docul Courne Haven, într-o casă frumoasă, galbenă cu decoraţiuni de culoarea lavandei. Era o casă
victoriană cu trei etaje, un turn şi o verandă circulară plină de plante strălucitoare, înflorite, agăţate de nişte cârlige aşezate la aproape un metru unul de celălalt. Aleea de gresie care ducea până la casă avea pe margine crini. Grădina din spatele casei, împrejmuită cu un gard înalt de cărămidă, era un mic muzeu de trandafiri. Pe drumul până la pastor, Ruth observă şi pe celelalte case de pe Courne Haven, care erau la fel de frumoase. Nu mai fusese acolo de când era mică, prea mică să observe diferenţele dintre această insulă şi Fort Niles.
— Cine locuieşte în casa aceea mare? îl întrebă ea pe Owney.
— Turişti care vin vara, răspunse Cal Cooley. Ai noroc că nu-i avem pe Fort Niles.
