Ruth râse.
— Scoate-ţi asta din cap.
— De ce râzi?
— Pentru că bătrânul Cal Cooley e-atât de amuzant, spuse Ruth.
Ceea ce nu era cu totul adevărat. Adevărul e că Ruth râdea pentru că hotărâse – ca de atâtea ori, cu mai mult sau mai puţin succes – că n-o să-l lase pe bătrânul Cal Cooley s-o afecteze. N-o să-i dea voie. N-avea decât s-o jignească în fel şi chip, nu voia să-i răspundă. Cu siguranţă nu astăzi.
— Ştiu că-i numai o problemă de timp, Ruth, până o să începi să faci sex murdar cu cineva. Sunt toate semnele.
— Acum hai să jucăm alt joc, spuse Ruth. O să mă laşi în pace o vreme.
— Şi, apropo, ar trebui să te ţii departe de Owney Wishnell, spuse Cal în timp ce cobora treptele verandei şi se îndrepta spre grădină. E limpede că pui ceva la cale cu băiatul acela, şi nimănui nu-i place asta.
— Nimănui? strigă Ruth după el. Serios, Cal? Nimănui?
— Vino-ncoace, bătrâne, îi spuse Kitty Pommeroy lui Cal când îl văzu.
Cal Cooley se răsuci pe călcâie şi o porni ţeapăn în direcţia opusă. Se întorcea pe Fort Niles ca să-l aducă pe domnul Ellis.
Mireasa, Dotty Wishnell, era o blondă drăguţă, cam de 35 de ani. Mai fusese căsătorită o dată, dar soţul ei murise de cancer testicular. Ea şi fiică-sa, Candy, care avea şase ani, au fost primele coafate. Dotty veni la casa pastorului Wishnell în halatul de baie şi cu părul ud şi nepieptănat. Ruth se gândi cât de relaxat se poate plimba o mireasă în ziua nunţii. Şi o plăcu imediat pe acea femeie. Dotty avea o faţă destul de atrăgătoare, dar părea epuizată. Încă nu era machiată şi mesteca gumă. Avea riduri adânci pe frunte şi în jurul gurii.
Fiica lui Dotty Wishnell era extrem de tăcută. Candy urma să fie domnişoara de onoare a maică-sii, îndatorire deosebit de serioasă pentru o fetiţă de şase ani, după câte socotea Ruth, dar Candy părea capabilă de aşa ceva. Avea o faţă matură, cu totul neobişnuită pentru un copil.
— Ai emoţii c-o să fii domnişoară de onoare? o întrebă doamna Pommeroy pe Candy.
— Bineînţeles că nu.
Candy avea o gură hotărâtă ca a bătrânei regine Victoria. Afişa un aer critic şi-şi ţinea buzele strânse.
— Am fost deja responsabilă cu florile la nunta domnişoarei Dorphman, şi nici măcar nu suntem rude.
— Cine-i domnişoara Dorphman?
— Profesoara mea, bineînţeles.
— Bineînţeles, repetă Ruth, şi Kitty şi doamna Pommeroy începură să râdă.
Râse şi Dotty. Candy le privi pe cele patru femei de parcă ar fi dezamăgit-o toate.
— O, minunat, spuse Candy, ca şi cum ar mai fi avut asemenea zile iritante şi nu mai voia încă una. Numai lucruri rele până acum.
Dotty Wishnell o rugă pe doamna Pommeroy să se ocupe de Candy mai întâi şi să
vadă dacă poate face din părul ei subţire, şaten câteva bucle. Dotty Wishnell dorea ca fiica ei să fie „adorabilă“. Doamna Pommeroy spuse c-o să fie uşor să facă un copil atât de adorabil să arate şi mai adorabil, şi c-o să-şi dea toată silinţa să mulţumească pe toată lumea.
— Aş putea să-i fac cel mai drăguţ breton, spuse ea.
— Nu breton, insistă Candy. În nici un caz.
— Nici măcar nu ştie ce-i acela breton, spuse Dotty.
— Ba uite că ştiu, mamă, îi răspunse Candy.
Doamna Pommeroy se apucă să-i aranjeze părul lui Candy în timp ce Dotty stătea şi privea. Cele două femei aveau o discuţie plăcută, cu toate că era prima dată când se vedeau.
— Avantajul lui Candy e că nu trebuie să-şi schimbe numele, îi spunea Dotty doamnei Pommeroy. Tatăl lui Candy a fost Burden şi noul ei tată este tot Burden.
Primul meu soţ şi Charlie au fost veri primari, dacă-ţi vine să crezi. La prima nuntă, Charlie a fost unul dintre cavalerii de onoare, şi azi e mire. Ieri i-am spus: „Nu ştii niciodată ce-o să se-ntâmple“, şi el a răspuns: „Nu, nu ştii niciodată.“ A promis că o s-o adopte pe Candy.
— Şi eu mi-am pierdut primul soţ, spuse doamna Pommeroy. De fapt, a fost singurul meu soţ. Eram tânără, ca tine. E-adevărat. Nu poţi şti niciodată.
— Cum a murit soţul tău?
— S-a înecat.
— Care era numele lui de familie?
— Pommeroy, drăguţo.
— Cred că-mi amintesc de asta.
— A fost în 1967. Dar nu trebuie să vorbim azi despre asemenea lucruri, pentru că
azi e-o zi fericită.
— Săraca de tine.
