— Nu cunoşti Biblia?
— Nu prea.
— Ruth a fost o mare femeie a Vechiului Testament. Modelul loialităţii feminine.
— A, da?
— S-ar putea să-ţi placă să citeşti Biblia, Ruth. Conţine multe poveşti minunate.
Ruth gândi: „Exact, poveşti. De acţiune şi de aventură.“ Ruth era atee. Hotărâse asta cu un an înainte, când învăţase ce însemna cuvântul. Încă se amuza cu ideea asta.
Nu spusese nimănui, dar o încânta acest lucru.
— De ce n-o ajuţi pe doamna Pommeroy? întrebă el.
— Mă duc chiar acum, spuse Ruth, gata s-o ia la fugă.
— Ruth, spuse pastorul Wishnell, stai jos. Poţi să te aşezi pe pat.
Nu exista alt pat în lume pe care Ruth voia mai puţin să se aşeze. Totuşi, se aşeză.
— Nu te saturi niciodată de Fort Niles? întrebă el.
Din patru mişcări line cu palmele deschise, îşi băgă cămaşa în pantaloni. Părul îi era jilav, şi se vedeau urmele lăsate de dinţii unui pieptene. Avea pielea palidă, ca lenjeria
de calitate. Se sprijini de birou, îşi încrucişă braţele şi o privi.
— N-am petrecut acolo suficient timp cât să mă satur, spuse Ruth.
— Din cauza şcolii?
— Din cauză că Lanford Ellis mă tot trimite departe, spuse ea.
Se gândi că afirmaţia aceea o făcuse să pară un pic patetică, aşa că ridică din umeri indiferentă, încercând să arate că asta n-o afecta foarte tare.
— Cred că domnul Ellis îţi vrea binele. Am înţeles că ţi-a plătit şcoala şi s-a oferit să
plătească şi facultatea. Are multe resurse şi e limpede că-i pasă ce se întâmplă cu tine.
Nu-i un lucru aşa de rău, nu? Eşti făcută pentru lucruri mai măreţe decât Fort Niles.
Nu crezi?
Ruth nu răspunse.
— Ştii, Ruth, nici eu nu petrec prea mult timp pe insulă. Ajung rareori pe Courne Haven. În ultimele două luni, am ţinut douăzeci şi una de predici, am vizitat douzeci şi nouă de familii şi am participat la unsprezece întâlniri de rugăciuni. De multe ori pierd şirul nunţilor, înmormântărilor şi botezurilor. Pentru mulţi dintre oamenii ăştia sunt singura lor legătură cu Dumnezeu. Sunt chemat totuşi să dau şi sfaturi mai lumeşti. Au nevoie de mine să le citesc scrisorile de afaceri sau să-i ajut să-şi găsească o maşină
nouă. Multe lucruri. Ai fi surprinsă. Îi împac pe unii care altfel ar sfârşi prin a se lua la bătaie. Nu-i o viaţă uşoară; câteodată aş vrea să stau aici şi să mă bucur de casa mea frumoasă.
Făcu un gest cu mâna, indicându-şi locuinţa. Era totuşi un gest mic, care părea să
includă numai dormitorul lui, unde, după câte socotea Ruth, n-aveai prea multe motive de bucurie.
— Şi totuşi plec mereu, continuă pastorul Wishnell, pentru că, vezi tu, am tot felul de îndatoriri. Am fost, de-a lungul vieţii, pe fiecare insulă din Maine. Trebuie să
recunosc că sunt momente când toate îmi par la fel. Dintre toate insulele pe care le-am vizitat însă, cred că Fort Niles e cea mai izolată. Cu siguranţă e cea mai puţin religioasă.
„Asta pentru că nu ne place de tine“, gândi Ruth.
— Serios? spuse ea.
— Şi e păcat, fiindcă exact oamenii cei mai izolaţi din lume au nevoie de companie.
Fort Niles e un loc ciudat, Ruth. Cei de-acolo au avut şansa, de-a lungul anilor, să se implice mai mult în lumea din afara insulei lor. Dar sunt înceţi şi suspicioşi. Nu cred că
eşti destul de mare să-ţi aminteşti de vremea când se vorbea de construirea unui terminal de feribot.
— Sigur că sunt.
— Deci ştii despre acel eşec. Acum singurii turişti care pot vizita insulele sunt cei care au bărcile lor. Şi de câte ori cineva vrea să meargă de pe Fort Niles la Rockland,
trebuie să-şi ia barca de pescuit homari. Fiecare cui, fiecare conservă cu fasole şi fiecare şiret de pe Fort Niles trebuie să vină cu barca unui pescar.
— Avem un magazin.
— O, Ruth, te rog. Cu greu l-ai putea numi aşa. Şi de câte ori o femeie vrea să-şi facă
piaţa sau să meargă la un doctor, trebuie să fie dusă cu barca unui pescar de homari.
