— La baie.
— Te simţi bine?
— Da, spuse Ruth.
— Atunci vino aici.
Ruth merse lângă doamna Pommeroy şi se aşeză pe un gard mic de cărămidă. Se simţea dărâmată, la pământ şi probabil că aşa şi arăta. Dar nimeni, nici măcar doamna Pommeroy, nu băgă de seamă. Grupul era prea ocupat să pălăvrăgească. Ruth îşi dădu seama că intrase în mijocul unei conversaţii cu totul fără sens.
— E greţos, spuse adolescenta de care se ocupa Kitty. Calcă în toţi aricii ăia de mare, şi toată barca lui e plină de ceva ca nişte maţe.
— Nu trebuie să se întâmple asta, spuse doamna Pommeroy. Soţul meu arunca întotdeauna aricii de mare înapoi în apă. Aricii de mare nu fac rău nimănui.
— Aricii de mare mănâncă momeala! spuse unul dintre bărbaţii de pe Courne Haven aflat în grădina cu trandafiri. Se urcă pe sacul cu momeală, mănâncă momeala şi după aia şi sacul.
— Am ace în degete de când mă ştiu din cauza afurisiţilor ălora de arici de mare, spuse alt bărbat.
— Dar de ce trebuie Tuck să calce în ei? întrebă adolescenta cea drăguţă. E greţos.
Şi-i ia din timpul pentru pescuit. Se consumă degeaba din cauza asta. Le spune ouă de târfă.
Şi chicoti.
— Toată lumea le spune ouă de târfă, zise pescarul cu ace în degete.
— Aşa e, spuse doamna Pommeroy. Dacă eşti iute la mânie, îţi consumi din timpul de lucru. Oamenii ar trebui să se potolească.
— Îi urăsc pe târâtorii ăia de pe fundul apei pe care-i scoţi câteodată şi sunt umflaţi dacă-i tragi afară prea repede, spuse fata. Peştii ăia? Cu ochi mari? De fiecare dată când ies la pescuit cu frate-meu prindem o tonă.
— N-am mai fost pe-o barcă de pescuit de ani de zile, spuse doamna Pommeroy.
— Arată ca nişte broaşte râioase, spuse fata. Tuck calcă şi pe ei.
— Nu există nici un motiv să fii rău cu animalele, spuse doamna Pommeroy. Nici un motiv.
— Tuck a prins odată un rechin. L-a bătut.
— Cine-i Tuck? întrebă doamna Pommeroy.
— E frate-meu, răspunse adolescenta.
Se uită la Ruth.
— Tu cine eşti?
— Ruth Thomas. Dar tu?
— Mandy Addams.
— Eşti rudă cu fraţii Simon şi Angus Addams?
— Poate. Nu ştiu. Locuiesc pe Fort Niles?
— Da.
— Sunt drăguţi?
Kitty Pommeroy râse atât de tare, încât pică în genunchi.
— Da, spuse Ruth. Sunt adorabili.
— Au şaptezeci de ani, dragă, spuse doamna Pommeroy. Şi de fapt chiar sunt adorabili.
— Ce-i cu ea? întrebă Mandy, privind-o pe Kitty care-şi ştergea ochii şi era ajutată
de doamna Pommeroy să se ridice în picioare.
— E beată, spus Ruth. Cade tot timpul.
— Sunt beată! ţipă Kitty. Sunt beată, Ruth! Dar nu trebuie să spui la toată lumea.
Kitty reuşi să se controloze şi reîncepu să pieptene părul fetei.
— Doamne, cred că părul meu e destul de pieptănat, spuse Mandy, dar Kitty continuă să pieptene, apăsând tare.
— Isuse, Ruth, spuse Kitty. Eşti aşa o gură spartă. Şi nu cad tot timpul.
— Câţi ani ai? o întrebă Mandy Addams pe Ruth.
