Elizabeth Gilbert
Războiul homarilor
Traducere de Oana Elena Strugaru
ELIZABETH GILBERT
STERN MEN
EDITURA HUMANITAS , 2011
Elizabeth Gilbert (n. 1969 în Waterbury, Connecticut; studii de ştiinţe politice la New York University) a devenit celebră odată cu apariţia volumului autobiografic Mănâncă, roagă-te, iubeşte (2006), megabestseller internaţional (10 milioane de exemplare publicate în lume, traduceri în 30 de limbi) apărut în româneşte la Humanitas în 2008 (60 000 de exemplare publicate până la începutul lui 2011), ecranizat în 2010, cu Julia Roberts şi Javier Bardem în rolurile principale. Volumul de povestiri Pelerinii (1997; Premiul Pushcart şi nominalizare pentru Pen/Hemingway Award în 1998), apărut şi el în româneşte (Humanitas, 2010), reprezintă debutul ei literar. Au urmat romanul Stern Men (2000; tradus în versiunea de faţă sub titlul Războiul homarilor), încununat în 2001 cu Kate Chopin Literary Award, volumul non-fiction Ultimul bărbat american (2002; Humanitas, 2009), finalist în competiţia pentru două premii importante – National Book Award şi National Book Critics Award –, volumul autobiografic deja menţionat şi continuarea lui, Şi am spus da. O
poveste de iubire, cu titlul original Committed. A Skeptic Makes Peace with Marriage, devenită curând bestseller în Statele Unite.
A fost colaboratoare la diverse publicaţii, printre care ediţia americană a revistei GQ, articolele ei primind două nominalizări pentru National Magazine Award. Un articol din 1997, „ The Muse of the Coyote Ugly Saloon“, bazat pe experienţa autoarei ca angajată într-un bar newyorkez, a stat la baza filmului Coyote Ugly. În 2008, revista Time a inclus-o în topul celor mai influenţi 100 de oameni din lume.
Elizabeth Gilbert locuieşte împreună cu soţul ei, José Nunes, într-un orăşel din New Jersey; lucrează în prezent la un nou roman.
Lui Michael Cooper, pentru nonşalanţa
de care a dat dovadă
În vara anului 1892, într-un acvariu de la Woods Hole, un melc a fost pus la un loc cu o femelă de homar de aproape douăzeci şi cinci de centimetri, care era ţinută în captivitate cam de opt săptămâni. Melcul, de dimensiuni obişnuite, nu a fost atacat vreme de mai multe zile, dar, în cele din urmă, răzbit de foame, homarul i-a spart cochilia, bucată cu bucată, şi i-a devorat părţile moi.
Homarul american:
Studiu asupra comportamentului şi dezvoltării Dr. Francis Hobart Herrick
1895
Prolog
La douăzeci de mile de coasta statului Maine se află insulele Fort Niles şi Courne Haven – două ticăloase care se înfruntă din priviri, fiecare convinsă că o păzeşte pe cealaltă. Nimic altceva în apropierea lor. Nimeni în jur. Pietroase şi asemeni unor cartofi, cele două alcătuiesc împreună un arhipelag. Să găseşti cele două insule pe hartă e cea mai surprinzătoare descoperire; e ca şi cum ai da peste nişte oraşe gemene într-o prerie, tabere identice într-un deşert sau colibe identice într-o tundră. Izolate de restul lumii, insulele Fort Niles şi Courne Haven sunt separate doar de o porţiune îngustă cunoscută sub numele de Canalul Worthy, pe unde marea se avântă cu repeziciune. Lat de aproape o milă, Canalul Worthy e pe alocuri atât de puţin adânc la reflux, încât, dacă nu te pricepi – dacă nu te pricepi cu adevărat – eziţi să-l traversezi chiar şi în canoe.
Cu caracteristicile lor geografice atât de specifice, cele două insule sunt aşa de asemănătoare, încât creatorul lor trebuie să fi fost fie un mare neghiob, fie un mare comic. Sunt aproape duplicate perfecte. Insulele – ultimele vârfuri ale aceluiaşi vechi lanţ muntos înghiţit de ape – sunt formate din aceeaşi centură de granit negru, de calitate, acoperit de o mantie luxuriantă de molizi. Fiecare insulă măsoară aproape patru mile lungime şi două lăţime, având fiecare câteva mici golfuri, iazuri cu apă
dulce, plaje răzleţe pline de pietre şi una singură cu nisip, un singur deal înalt, un singur golf adânc, ascuns cu grijă în spatele lui, ca o comoară.
Pe fiecare insulă există o şcoală şi o biserică. Lângă port se află strada principală
(numită chiar aşa, Strada Principală) şi câteva clădiri publice – un oficiu poştal, o băcănie, o tavernă. Drumurile nu sunt asfaltate. Casele seamănă una cu alta, iar bărcile din port sunt identice. Clima e la fel, mult mai cald iarna şi mai frig vara decât în oricare alt oraş de pe coastă, şi destul de des se aşterne aceeaşi ceaţă stranie. Aceleaşi specii de ferigi, orhidee, ciuperci şi trandafiri sălbatici se găsesc pe ambele insule. În fine, sunt populate de aceleaşi specii de păsări, broaşte, căprioare, şobolani, vulpi, şerpi şi oameni.
Indienii penobscot au lăsat primele mărturii despre aceste două insule. Au descoperit aici o mulţime de ouă de păsări marine, iar în anumite golfuri încă se mai găsesc arme vechi de piatră ale acestor locuitori. Indienii penobscot nu rămâneau multă vreme în largul mării, dar foloseau insulele ca locuri temporare pentru pescuit.
La fel făcuseră şi francezii la începutul secolului al XVII-lea.
Primii locuitori de pe Fort Niles şi Courne Haven au fost doi fraţi olandezi, Andreas şi Walter Van Heuvel, care, după ce şi-au adus soţiile, copiii şi întreaga gospodărie pe insule în iunie 1702, au pretins câte o insulă pentru fiecare familie. Şi-au numit aşezările Bethel şi Canaan. Temelia casei lui Walter Van Heuvel – o grămadă de pietre acoperită de muşchi pe o pajişte de pe insula numită de el Canaan – marchează locul exact unde Walter a fost ucis de fratele său la numai un an după ce sosiseră acolo. În aceeaşi zi, Andreas i-a ucis şi pe copiii lui Walter, iar pe soţia acestuia a luat-o cu el pe insula Bethel, să locuiască împreună cu familia lui. Se spune că Andreas era supărat că
soţia sa nu îi năştea copii destul de repede şi, dornic să aibă mai mulţi moştenitori, a pus ochii pe singura femeie care se mai afla în preajmă. Câteva luni mai târziu, Andreas Van Heuvel şi-a rupt piciorul în timp ce construia un hambar şi a murit în urma unei infecţii. Femeile şi copiii au fost salvaţi de un vas britanic aflat în trecere şi duşi la palisada de la Fort Pemaquid. Ambele femei erau însărcinate în acel moment.
Una din ele a adus pe lume un băieţel sănătos, pe care l-a botezat Niles. Copilul celeilalte a murit la naştere, dar viaţa mamei a fost salvată de un doctor englez, pe nume Thaddeus Courne. Cumva, aceste evenimente au dat numele celor două insule: Fort Niles şi Courne Haven – două locuri foarte frumoase, care n-aveau să mai fie locuite vreme de cincizeci de ani.
Următorii care au ajuns acolo – şi au şi rămas – au fost scoţieni-irlandezi. Un anume Archibald Boyd, împreună cu soţia, surorile lui şi soţii acestora au ocupat Courne Haven în 1758. În următorii zece ani le-au urmat familiile Cobb, Pommeroy şi Strachan. În 1761, Duncan Wishnell şi familia lui au pus bazele unei ferme de oi pe Fort Niles, iar puţin după aceea Wishnell s-a trezit înconjurat de vecini ca Dalgleish, Thomas, Addams, Lyford, Cardoway şi O’Donnell, dar şi de unii membri ai familiei Cobb veniţi de pe Fort Niles. Fetele de pe o insulă s-au căsătorit cu băieţii de pe cealaltă, iar numele au început să circule dintr-o parte în alta ca nişte balize în derivă.
Pe la mijlocul anilor 1800 au apărut nume noi, odată cu nou-veniţii: Friend, Cashion, Yale şi Cordin.
Aceşti oameni aveau cam aceiaşi strămoşi. Şi pentru că nu erau foarte mulţi, nu e de mirare că, în timp, locuitorii au ajuns să semene tot mai mult. De vină erau numeroasele căsătorii între membrii aceleiaşi familii. Totuşi, Fort Niles şi Courne Haven au reuşit să evite soarta insulei Malaga, ai cărei locuitori ajunseseră să semene atât de mult între ei, încât autorităţile au fost nevoite să intervină pentru evacuarea populaţiei. Cu timpul, s-au dezvoltat o alură (oameni scunzi, musculoşi şi îndesaţi) şi o fizionomie (piele deschisă la culoare, sprâncene întunecate şi bărbie îngustă) distinctive, trăsături care au ajuns să fie asociate atât cu Courne Haven, cât şi cu Fort Niles. După câteva generaţii se putea spune cu uşurinţă că fiecare bărbat semăna cu
vecinul său şi fiecare femeie ar fi fost recunoscută de strămoşii ei la prima vedere.
Erau toţi fermieri şi pescari. Presbiterieni şi congregaţionişti. Ca orientare politică, erau toţi conservatori. În timpul Războiului de Independenţă au fost patrioţi coloniali, iar în timpul Războiului Civil şi-au trimis tinerii îmbrăcaţi în haine albastre din lână să
lupte pentru Uniune în îndepărtata Virginie. Nu le plăcea să fie conduşi sau să
plătească impozite. Nu aveau încredere în experţi şi nu-i interesau opiniile sau prezenţa străinilor. De-a lungul anilor, insulele au fost, cu diferite ocazii şi din diferite motive, încorporate rând pe rând în mai multe teritorii de pe continent. Aceste fuziuni politice nu s-au sfârşit niciodată cu bine. Fiecare s-a dovedit în cele din urmă
nesatisfăcătoare pentru insulari şi, pe la 1900, Courne Haven şi Fort Niles au fost lăsate să formeze o administraţie locală independentă. Aşa că au alcătuit împreună micul domeniu numit Skillet. Dar şi acesta a fost un aranjament temporar. Până la urmă, cele două insule s-au despărţit; se pare că oamenii de pe fiecare insulă se simţeau mai bine, mai siguri şi mai autonomi când erau lăsaţi complet singuri.
Populaţia insulelor a continuat să crească. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, apariţia comerţului cu granit a provocat o adevărată expansiune. Un tânăr industriaş
din New Hampshire, doctorul Jules Ellis, şi-a adus compania, Ellis Granite, pe ambele insule şi a strâns rapid o avere din excavarea şi vânzarea pietrelor negre şi lucioase.
În 1889, Courne Haven a atins un vârf demografic, cu un total de 618 locuitori.
Printre aceştia se numărau şi imigranţii suedezi care fuseseră angajaţi de compania Ellis Granite ca braţe de muncă pentru minerit (unele bucăţi de granit de pe Courne Haven erau atât de fisurate şi de zgrunţuroase, încât nu puteau fi folosite decât ca piatră de pavaj, treabă numai bună pentru nişte muncitori necalificaţi ca suedezii). În acelaşi an, populaţia de pe Fort Niles ajunsese la 627 de suflete, incluzându-i aici şi pe imigranţii italieni, mineri îndemânatici, angajaţi de compania de granit. (Granitul de pe Fort Niles era de bună calitate şi potrivit pentru mausolee, şi numai pricepuţii muncitori italieni îl puteau manevra.) Pentru localnici nu prea era de lucru în carierele de granit. Compania Ellis Granite prefera să angajeze imigranţi, fiindcă mâna de lucru era mai ieftină şi mai uşor de controlat. Rar se amestecau muncitorii imigranţi cu localnicii. Pe Courne Haven, nişte pescari de prin partea locului s-au căsătorit cu femei suedeze, şi o urmă de blond a colorat populaţia insulei. Pe Fort Niles, aspectul scoţian cu pielea deschisă la culoare şi părul negru a rămas însă nealterat. N-a avut loc nici o căsătorie între localnici şi italieni. Aşa ceva ar fi fost inacceptabil.
