Doamna Pommeroy suspină şi zâmbi trist.
— Ce e în pânza aceea?
— Un cadou pentru băieţii tăi.
— Rămâi să mănânci cu noi?
— Da, o să rămân. Mulţumesc foarte mult.
— Ruthie! spuse doamna Pommeroy, toarnă-i senatorului un pahar din romul lui.
Dar micuţa Ruth Thomas deja făcuse asta, şi-i adusese şi o bucată de gheaţă.
Senatorul Simon mângâie capul lui Ruth cu mâna lui mare şi moale.
— Închide ochii, Ruthie, îi spuse el. Am un cadou pentru tine.
Ascultătoare, Ruth închise ochii, cum făcea întotdeauna, încă de când era foarte mică, iar el o sărută pe frunte. Îi dădu o pupătură pe cinste. Ăsta era mereu cadoul lui.
Ea deschise ochii şi-i zâmbi. O iubea.
Acum senatorul îşi lipi vârfurile degetelor arătătoare şi spuse:
— OK, Ruthie, taie murătura.
Ruth îşi transformă în foarfece degetele de la mâna dreapta şi tăie drept printre degetele lui.
— Acum gâdilitura, exclamă el şi o gâdilă.
Ruth era prea mare pentru acest joc, dar senatorului îi plăcea şi râdea întruna. Ea zâmbea înţelegător. Câteodată se amuzau astfel chiar şi de patru ori pe zi.
În acea seară, Ruth Thomas lua cina cu familia Pommeroy, deşi era seara înmormântării. Ruth mânca aproape întotdeauna cu ei. Era mai bine decât să mănânce acasă. Taică-său nu se prea pricepea să gătească o masă caldă. Era destul de cumsecade şi de curat, dar nu se prea îngrijea de casă. N-avea nimic împotriva sendvişurilor reci în loc de cină. Şi nici nu ezita să repare tivul fustiţelor lui Ruth cu pistolul de capsat. Se gospodărea în felul lui, şi aşa făcuse de când mama lui Ruth plecase. Nimeni n-avea să
moară de foame sau de frig sau să iasă din casă fără un pulover, dar nu era o atmosferă
prea îmbietoare. Aşa că Ruth îşi petrecea mai tot timpul la familia Pommeroy, unde era
mult mai cald şi mai uşor. În acea seară, doamna Pommeroy îl invitase şi pe Stan Thomas la cină, dar el preferase să rămână acasă. Socotea că nu se cade ca un bărbat să
primească o invitaţie la masă din partea unei femei care tocmai plângea moartea soţului.
În timpul cinei, cei şapte băieţi Pommeroy au fost sfâşietor de trişti. Cookie, câinele senatorului, trăgea un pui de somn după scaunul acestuia. Câinele fără nume şi fără un ochi al familiei Pommeroy, încuiat în baie pe durata vizitei senatorului, urla şi lătra furios ştiind că un alt câine se află în casa lui. Dar Cookie nu-l băga în seamă. Era moartă de oboseală. Câteodată se avânta după bărcile de pescari până departe, în larg, chiar şi când marea era furtunoasă; risca tot timpul să se înece. Era groaznic – o potaie de-un an destul de nebună încât să creadă că poate să înoate împotriva oceanului.
Odată fusese luată de curent şi târâtă până aproape de insula Courne Haven, dar s-a întâmplat ca barca ce aducea corespondenţa s-o culeagă şi s-o aducă înapoi pe jumătate moartă. Era groaznic când înota lătrând după bărci. Senatorul Simon Addams se repezea până lângă doc, atâta cât îndrăznea, şi-o implora pe Cookie să se întoarcă.
Implora întruna! Căţelul înota în cercuri mici din ce în ce mai departe, strănutând din cauza vaporilor de la bărcile cu motor. Bărbaţii de pe punte aruncau cu bucăţi de hering în Cookie şi strigau: „Pleac’ de-aici!“
Desigur, senatorul nu putea niciodată ieşi în larg după câinele lui. Nu el, căruia îi era tot atât de frică de apă pe cât era atras de ea câinele lui. „Cookie!“ striga el. „Te rog, Cookie, vino înapoi! Vino înapoi, Cookie! Cookie, întoarce-te acum!“
Era un spectacol greu de privit, şi aşa se întâmplase încă de când Cookie era doar un pui. Cookie se avânta după bărci aproape în fiecare zi şi era obosită în fiecare seară.
Seara aceea nu era o excepţie. Astfel încât în timpul cinei Cookie dormi epuizată după
scaunul senatorului. La sfârşit, senatorul luă cu furculiţa ultima bucată de carne de porc din farfurie şi-o flutură în spatele scaunului. Bucata de carne căzu pe podea.
Cookie se trezi, mestecă meticulos şi adormi înapoi.
Senatorul scoase din învelitoarea de pânză cartea pe care-o adusese cadou băieţilor.
Era o carte imensă, grea ca o placă de gresie.
— Pentru băieţii tăi, îi spuse el doamnei Pommeroy.
Ea o examină şi i-o întinse lui Chester. Şi Chester o examină. „O carte pentru băieţii ăştia?“ gândi Ruth Thomas. Îi părea rău să-l vadă pe Chester cu o carte atât de mare în mână, privind-o fără să înţeleagă nimic.
— Ştii, îi spuse Ruth Thomas senatorului Simon, ei nu pot să citească.
Apoi i se adresă lui Chester, „Scuze!“, gândindu-se că nu se cuvenea să aducă în discuţie un asemenea lucru în ziua înmormântării tatălui lor, dar nu era sigură dacă
senatorul ştia că băieţii Pommeroy habar n-aveau să citească. Nu ştia dacă el auzise de boala lor.
Senatorul Simon luă cartea din mâinile lui Chester. Fusese cartea străbunicului său, spuse el, care-o cumpărase din Philadelphia, singura dată în viaţă când părăsise Fort Niles. Coperţile erau făcute dintr-o piele maro, groasă şi scorţoasă. Senatorul deschise cartea şi începu să citească de pe prima pagina.
Citi:
— Dedicată regelui, lordului comisar al Amiralităţii, căpitanilor şi ofiţerilor Marinei Regale şi publicului larg. Cea mai exactă, elegantă şi desăvârşită ediţie a tuturor operelor şi descoperirilor marelui explorator, căpitanul James Cook.
Senatorul Simon făcu o pauză şi se uită la fiecare dintre băieţii Pommeroy în parte.
