Ea continua să-l înghiontească cu picioarele.
— Picioarele pe tine, spunea ea. Picioarele pe tine.
— Te rog, Wanda. Nici un picior pe mine.
(Îi spunea Wanda, cu toate că se numea Rhonda. Gluma se datora fiului lor Robin, care – pe lângă faptul că prinsese obiceiul de prin partea locului de-a nu pronunţa r la sfârşitul cuvântului – nu putea rosti nici un cuvânt care începea cu r. Ani de zile, Robin nu şi-a putut spune corect numele, cât despre cel al maică-sii, nici nu se punea problema. Mai mult, o bună bucată de timp, toţi oamenii de pe Fort Niles l-au imitat.
Pe toată insula puteai auzi pescari puternici plângându-se că trebuie să-şi înoade cozile, sau să-şi repare instumentele, sau să cumpere un adio pentru unde scurte. Iar femeile în toată firea întrebau dacă pot împrumuta ghebla.)
Ira Pommeroy îşi iubea mult soţia, lucru lesne de înţeles pentru toată lumea, fiindcă
Rhonda Pommeroy era o adevărată frumuseţe. Purta fuste lungi pe care şi le ridica atunci când mergea, ca şi cum ar fi fost o doamnă din Atlanta. Faţa ei avea mereu o expresie de uimire şi încântare. Când cineva pleca din cameră fie şi pentru o clipă, ea îşi arcuia la întoarcere sprâncenele şi spunea, plină de farmec: „Unde-ai fost?“ Deşi avea şapte fii, era tânără şi-şi lăsa părul lung, ca o fetişcană. Şi-l purta ridicat în jurul capul într-un coc ambiţios şi lucios. Ca toată lumea de pe Fort Niles, şi Ruth Thomas socotea că doamna Pommeroy e o adevărată frumuseţe. O adora şi deseori se prefăcea că e doamna Pommeroy.
În copilărie, Ruth era tunsă scurt, băieţeşte, şi, când îşi imagina că este doamna Pommeroy, îşi înnoda un prosop în jurul capului, aşa cum poartă unele femei după
baie. Dar prosopul de pe capul ei era cocul vestit şi lucios al doamnei Pommeroy. Ruth îl punea pe Robin Pommeroy, cel mai mic dintre băieţi, să fie domnul Pommeroy. Cu Robin îi era uşor s-o facă pe şeful. În plus, şi lui îi plăcea jocul ăsta. Când Robin era
domnul Pommeroy, îşi strâmba gura cu aceeaşi schimonoseală a feţei ca taică-său şi mergea apăsat în jurul lui Ruth cu mâinile în şolduri. Putea să înjure şi să ameninţe. Îi plăcea autoritatea pe care-o câştiga în acest fel.
Ruth Thomas şi Robin Pommeroy se prefăceau tot timpul că sunt domnul şi doamna Pommeroy. Era jocul lor preferat. Îşi petreceau ore şi săptămâni întregi în copilărie jucându-l. Se jucau afară, în pădure, aproape în fiecare zi a acelei veri în care Ruth a stat la familia Pommeroy. Jocul începea cu o sarcină. Ruth îşi punea o piatră în buzunarul de la pantaloni şi spunea că este unul dintre fraţii Pommeroy, încă
nenăscut. Robin îşi strângea gura pungă şi-i ţinea lui Ruth lecţii despre meseria de părinte.
— Deci ascultă-mă, spunea Robin, cu mâinile în şolduri. Când apae copilul ăsta, n-o să aibă dinţi. M-auzi? N-o să fie în stae să mănânce mâncae aşa ca tine. Wanda! Tebuie să hăneşti copilul ăsta cu nişte zeamă!
Ruth mângâia copilul de piatră din buzunar şi spunea:
— Cred că sunt gata să nasc chiar acum.
Arunca piatra pe pământ. Aşa se năştea copilul. Era atât de uşor!
— Numai uită-te la copilul ăsta! spunea Ruth. E-aşa de mare!
În fiecare zi, prima piatră care se năştea era Webster, pentru că el era cel mai mare.
După ce Webster era botezat, Robin găsea o altă piatră care-l reprezenta pe Conway.
I-o dădea lui Ruth să şi-o pună în buzunar.
— Wanda, ce-i asta? întreba el după aceea.
— Uită-te şi tu, răspundea Ruth. Iarăşi. O să mai am un blestemat de copil.
Robin se încrunta.
— Ascultă-mă, Wanda. Când apae copilul ăsta, o să aibă oasele de la picioae pea moi pentu cizme. Wanda! Să nu te-apuci să-ndeşi picioaele copilului în cizme!
— Pe ăsta o să-l cheme Kathleen, spunea Ruth.
(Tot timpul dorea să mai fie încă o fetiţă pe insulă.)
— Nu, spunea Robin. Copilul ăsta tot băiat o să fie.
Şi cu siguranţă aşa era. Pietroiul era botezat Conway şi aruncat lângă fratele său mai mare, Webster. Curând, foarte curând, prin pădure creştea o grămadă de băieţi. Iar Ruth Thomas îi năştea toată vara. Câteodată călca pe câte o piatră şi spunea:
— Picioarele pe tine, Fagan! Picioarele pe tine, John!
În fiecare zi dădea naştere la toţi acei băieţi, Robin călcând apăsat în jurul ei cu mâinile în şolduri, bombănind şi făcându-i morală. Şi câteodată, când la sfârşitul jocului îi venea rândul şi pietroiului cu numele Robin să se nască, Ruth spunea:
— O s-arunc copilul ăsta nenorocit. E prea gras. Nici măcar nu poate să vorbească
aşa cum trebuie.
Atunci Robin se întorcea şi smucea prosopul purtat în loc de păr de pe capul lui
Ruth. Ea îl lovea cu prosopul peste picioare, lăsându-i urme roşii sub genunchi. Îi dădea şi câte un pumn în spate dacă încerca să fugă. Ruth avea o lovitură bună când ţinta era Robin cel încet şi gras. Prosopul se uda din cauza pământului, se îmbiba cu noroi şi nu mai era bun de nimic, aşa că-l lăsau acolo şi a doua zi luau unul nou. În curând prin pădure creştea un morman de prosoape. Doamna Pommeroy nu ştia niciodată de ce.
Ia spune, unde-au dispărut toate prosoapele? Ha? Ce s-a-ntâmplat cu prosoapele mele?
Familia Pommeroy locuia într-o casă mare care fusese a unui frate de-al bunicilor lor şi care era înrudit cu amândoi. Domnul şi doamna Pommeroy erau rude înainte de-a se căsători. Erau veri, şi avantajul lor era că fiecare purta numele de Pommeroy.
(„Parc-ar fi familia Roosevelt, la dracu’“, spunea Angus Addams.) Ca să fim cinstiţi, bineînţeles, nu era ceva neobişnuit pe Fort Niles. Nu prea mai aveai de unde să alegi, aşa că toţi deveniseră o mare familie.
Unchiul Pommeroy, cel care murise, era aşadar unchiul comun al amândurora.
Ridicase o casă mare lângă biserică, cu banii câştigaţi înainte de primul război al homarilor din afacerea sa, un magazin cu de toate. Domnul şi doamna Pommeroy moşteniseră casa. Când Ruth avea nouă ani, în vara în care a locuit la familia Pommeroy, doamna Pommeroy a încercat s-o convingă să doarmă în camera care aparţinuse unchiului ei mort. Camera se afla sub un acoperiş liniştit, avea o fereastră în faţa căreia se înălţa un molid şi o podea moale din scânduri late. O cameră minunată
pentru o fetiţă. Singura problemă era că unchiul îşi luase zilele tocmai în acea cameră, trăgându-şi un glonţ în gură, şi pe tapet încă se mai vedeau pete mici de sânge, de un ruginiu-închis. Ruth Thomas refuză pur şi simplu să doarmă acolo.
