După aceea a fost linişte o săptămână. Apoi un locuitor de vază de pe insula Fort Niles, Joseph Cardoway, a fost prins în faţa unei taverne de pe continent de vreo 12
pescari de homari din Courne Haven, care l-au bătut cu o cange din lemn de stejar.
Când Cardoway s-a vindecat, îi lipsea urechea stângă, cu ochiul stâng nu mai vedea, iar degetul mare de la mâna stângă i se bălăngănea ca un ornament inutil. Atacul i-a indignat pe toţi cei de pe Fort Niles. Cardoway nici măcar nu era pescar. Era tăietor de gheaţă şi avea o mică moară pe Fort Niles. N-avea nici o legătură cu pescuitul de homari din cauza căruia fusese schilodit. Atunci războiul homarilor a atins punctul culminant.
Pescarii de pe insulele Courne Haven şi Fort Niles s-au luptat vreme de zece ani, din 1903 până în 1913. Nu tot timpul, bineînţeles. Războaiele homarilor nu sunt, şi nu erau nici pe-atunci, statornice şi continue. Sunt dispute teritoriale îndelungate, în episoade spasmodice de represalii şi retragere a trupelor. Dar într-un război al homarilor există o tensiune permanentă şi riscul de a pierde toate uneltele de pescuit din cauza cuţitului unui alt pescar. Oamenii devin atât de grijulii să-şi apere mijloacele de trai, încât ajung să şi le distrugă. Pierd atâta vreme în confruntări, pânde şi provocări directe, încât le rămâne prea puţin timp pentru pescuit.
Ca în orice conflict, unii s-au implicat mai mult, alţii mai puţin. Pe Fort Niles, oamenii din familia Pommeroy erau cei mai prinşi în disputele teritoriale şi, drept consecinţă, au fost cu totul nimiciţi de conflictele care i-au adus la sapă de lemn. Pe
Courne Haven, pescarii din familia Burden s-au ruinat şi ei; au abandonat pescuitul ca să le zădărnicească truda celor din familia Pommeroy, de pe Fort Niles. Pe ambele insule, cei din familia Cobbs au fost cât pe ce să fie cu totul distruşi. Henry Dalgliesh a fost atât de descurajat de acest război, încât şi-a luat pur şi simplu familia şi s-a mutat de pe insula Courne Haven în Long Island, New York, unde a devenit funcţionar de poliţie. Cine a crescut pe Fort Niles şi Courne Haven în timpul acestor zece ani de război a cunoscut sărăcia lucie, mai ales cei din familiile Pommeroy, Burden sau Cobb.
Şi ura. Pentru ei, a fost o adevărată perioadă de foamete.
Cât despre văduva celui ucis, Valentine Addams, ea a adus pe lume în 1904 doi băieţi gemeni: unul obraznic, pe care l-a botezat Angus, şi unul grăsuţ şi apatic, pe nume Simon. Văduva Addams nu era cu nimic mai chibzuită decât răposatul ei soţ.
Nu suporta să se pronunţe cuvintele „Courne Haven“ în preajma ei. La auzul lor, începea să se vaite ca şi cum ea ar fi fost cea omorâtă. Răzbunătoare, a devenit o femeie acră, îmbătrânită de furie şi care-şi aţâţa vecinii împotriva pescarilor de pe cealaltă
parte a Canalului Worthy. Dacă ura vecinilor scădea, ea avea grijă să le-o înteţească. Pe de o parte din cauza instigărilor văduvei, pe de altă parte din pricina înverşunării caracteristice oricărui conflict, gemenii văduvei aveau mai mult de 10 ani când războiul homarilor stârnit de tatăl lor s-a sfârşit cu totul.
Un singur pescar, Ebbett Thomas, s-a ţinut departe de aceste evenimente. După ce a ars debarcaderul insulei Courne Haven, Thomas şi-a scos liniştit toate năvoadele din mare. Le-a curăţat şi le-a pus în pivniţă, dimpreună cu celelalte unelte de pescuit. Şi-a tras barca pe ţărm, a curăţat-o şi a acoperit-o cu o prelată. Până atunci nu mai existase un război al homarilor, aşa că unii se întreabă cum de-a fost în stare să anticipe întâmplările devastatoare care au urmat, dar Ebbett Thomas avea o intuiţie extraordinară. Bănuia probabil, ca un pescar care simte vremea rea, că era mai bine să
nu se implice.
După ce şi-a ascuns cu grijă uneltele de pescuit, Ebbett Thomas a urcat singurul deal de pe insula Fort Niles, spre birourile companiei Ellis Granite, şi a cerut un loc de muncă. Nu se mai auzise una ca asta – un localnic să caute de lucru în mine –, şi totuşi Ebbett Thomas a izbutit să găsească de lucru la compania Ellis Granite. A reuşit să-l convingă pe însuşi doctorul Jules Ellis, fondatorul şi proprietarul companiei, să-l angajeze. Ebbett Thomas a devenit şeful de echipă al atelierului companiei de granit, supraveghind construirea lăzilor şi cuferelor de lemn în care erau transportate de pe insulă bucăţile de granit finisat. Ebbett era pescar, strămoşii lui fuseseră cu toţii pescari, iar urmaşii lui aveau să devină tot pescari, dar Ebbett Thomas nu şi-a mai dus barca la apă zece ani de-atunci încolo. Intuiţia sa fantastică l-a făcut să depăşească acest episod dificil fără să sufere sărăcia cu care se confruntau vecinii. S-a ţinut deoparte şi şi-a protejat familia de întreaga încurcătură.
Ebbett Thomas era un om neobişnuit pentru vremea lui. N-avea nici un fel de educaţie, dar era isteţ şi destoinic în felul său. Doctorul Jules Ellis îl socotea inteligent şi regreta că un om atât de capabil trebuia să se limiteze la o insulă atât de mică şi ignorantă şi la o viaţă mizerabilă de pescar. Ellis a crezut mereu că, în alte împrejurări, Ebbett Thomas ar fi devenit un priceput om de afaceri, poate chiar profesor. Dar Ebbett Thomas n-a avut niciodată această şansă, aşa că a trăit toată viaţa pe Fort Niles, nefăcând mare lucru în afară de munca de pescar, destul cât să-şi asigure un câştig decent şi ţinându-se mereu departe de disputele meschine dintre vecini. S-a căsătorit cu verişoara lui de-a treia, o femeie deosebit de practică, pe nume Patience Burden, şi au avut doi fii, Stanley şi Len.
Ebbett Thomas a trăit bine, dar n-a trăit mult. A murit în urma unui atac cerebral la vârsta de cincizeci de ani. N-a trăit destul cât să-l vadă căsătorit pe primul născut, Stanley. Şi, din păcate, n-a trăit destul cât să-şi cunoască nepoata, Ruth, născută de soţia lui Stanley în 1958. Şi chiar că e păcat, pentru că Ebbett Thomas ar fi fost fascinat de Ruth. Poate nu şi-ar fi înţeles pe deplin nepoata, dar cu siguranţă i-ar fi privit viaţa cu oarecare curiozitate.
1
Spre deosebire de alte crustacee, cărora nu le pasă de binele puilor lor, femela de homar îşi ţine puii aproape până când aceştia sunt destul de mari ca să se avânte singuri în viaţă.
Cuvinte despre crabi, creveţi şi homari
William B. Lord
1867
Naşterea lui Ruth Thomas n-a fost dintre cele mai uşoare. A venit pe lume într-o săptămână plină de furtuni cumplite, legendare. În ultima săptămână din mai 1958, n-a fost chiar un uragan, dar nici vreme calmă, iar insula Fort Niles a fost de-a dreptul biciuită. În timpul acestei furtuni, soţia lui Stan Thomas, Mary, a îndurat un travaliu neobişnuit de greu. Era primul ei copil. Nu era o femeie masivă, iar copilul se încăpăţâna să nu iasă. Mary Thomas ar fi trebuit dusă la un spital de pe continent şi îngrijită de un doctor, dar pe o astfel de vreme nu puteai să transporţi cu barca o femeie în chinurile facerii. Pe Fort Niles nu era nici un doctor; nici măcar asistente.
Femeia n-a avut parte de nici un fel de îngrijire medicală. A trebuit să se descurce de una singură.
Mary s-a văitat şi a plâns în timpul travaliului, în timp ce vecinele ei, un fel de echipă de moaşe amatoare, o alinau şi-i dădeau sfaturi, şi plecau de lângă ea numai ca să dea veşti despre starea ei. Adevărul era că lucrurile nu arătau deloc bine. Femeile cele mai bătrâne şi înţelepte erau convinse dinainte că soţia lui Stan nu va trăi. Oricum, Mary Thomas nu era de pe insulă şi femeile n-aveau prea mare încredere în forţa ei. O
vedeau pe Mary Thomas în cel mai bun caz ca fiind oarecum alintată, un pic prea delicată, plângăcioasă şi timidă. Erau destul de sigure că le va părăsi în mijlocul travaliului şi că va muri de durere chiar acolo, în faţa tuturor. Cu toate astea, se agitau şi-şi făceau de lucru în jurul ei. Se certau una cu alta despre cel mai bun tratament, cea mai bună poziţie, cel mai bun sfat. Şi când se întorceau iute la casele lor ca să aducă
prosoape curate sau gheaţă pentru femeia suferindă, le spuneau bărbaţilor lor că
situaţia la casa Thomas e într-adevăr foarte gravă.
Auzind zvonurile, senatorul Simon Addams decise să gătească faimosul său pui cu piper pe care-l credea un leac bun pentru femeile aflate la ananghie. Senatorul Simon era un celibatar în vârstă care locuia alături de fratele său geamăn, Angus, un alt celibatar în vârstă. Cei doi bărbaţi, ajunşi acum la maturitate, erau fiii lui Valentine Addams. Angus era cel mai dur şi mai agresiv pescar de homari de pe insulă.
Senatorul Simon n-avea nici o legătură cu pescuitul de homari. Îi era frică de mare; nici măcar nu putea pune piciorul într-o barcă. Simon se apropiase cel mai tare de mare pe plaja Gavin, când fusese la un pas de valuri. În adolescenţă, un bătăuş din zonă
încercase să-l târască pe doc; Simon îi zgâriase aproape toată faţa şi era cât pe ce să-i rupă mâna. Îl strânsese atât de tare de gât pe bătăuş, că puştiul căzuse inconştient. Cu siguranţă senatorului Simon nu-i plăcea apa.
Cu toate astea, era îndemânatic şi câştiga bani reparând pentru alţi oameni mobilă, capcane de homari şi bărci (aflându-se în siguranţă pe ţărm). Era cunoscut ca un om extravagant şi-şi petrecea timpul citind cărţi şi studiind hărţi pe care şi le comanda prin poştă. Ştia multe despre lume, cu toate că nu părăsise Fort Niles niciodată în viaţa lui.
Cultura sa bogată în atât de multe domenii îi câştigase porecla de „senator“, o poreclă
care nu era decât pe jumătate batjocură. Simon Addams era un om ciudat, dar era văzut ca o autoritate a insulei.
Senatorul credea că o supă de pui bună şi piperată putea să vindece orice, chiar şi durerile facerii. Aşa că pregăti o porţie zdravănă pentru soţia lui Stanley Thomas, pe care-o admira şi de a cărei stare era îngrijorat. În după-amiaza zilei de 28 mai, senatorul a dus la casa familiei Thomas un castron plin cu supă fierbinte. Vecinele l-au lăsat să intre şi au anunţat venirea pe lume a copilului. Îl asigurară că toată lumea se simţea bine. Copilul era sănătos, iar mama îşi revenea, şi chiar avea nevoie de acea supă de pui.
Simon Addams s-a aplecat deasupra leagănului unde se afla micuţa Ruth Thomas.
O fetiţă. Un copil neobişnuit de frumos, cu un păr negru şi des şi o expresie hotărâtă.
Senatorul Simon Addams a observat imediat că pielea fetiţei nu avea culoarea roşie-vineţie a bebeluşilor. Nu semăna deloc cu un iepure jupuit şi opărit. Pielea îi era de un măsliniu adorabil, iar faţa avea o expresie prea serioasă pentru un nou-născut.
— O, e un bebeluş minunat, spuse senatorul Simon Addams, şi femeile îi dădură
voie s-o ţină în braţe pe micuţa Ruth Thomas.
Cu nou-născutul în braţe, arăta ca un uriaş, iar femeile începură să râdă – un holtei gigantic legănând un copil micuţ. Dar în braţele senatorului Ruth scoase un fel de suspin, îşi strânse buzele şi clipi îngrijorată. Senatorul Simon se simţi străbătut de un fior de mândrie, ca un bunic. Aşa că o legănă şi-i gânguri.
— O, e cel mai scump copil, spuse el, iar femeile continuară să râdă. Nu-i aşa că-i o comoară?
