Ruth Thomas era un bebeluş adorabil şi deveni o fetiţă foarte drăgălaşă, cu sprâncene negre, umeri laţi şi o postură remarcabilă. Încă din primii ani ai copilăriei îşi ţinea spatele drept ca o scândură. Chiar şi când învăţa să meargă, părea aproape un adult. Primul ei cuvânt a fost un „Nu“ ferm. Prima propoziţie: „Nu, mulţumesc!“ Nu era deosebit de încântată de jucării. Îi plăcea să stea în braţele tatălui ei şi să citească
împreună ziarul. Îi plăcea să fie în preajma adulţilor şi era destul de liniştită încât să
stea ore în şir neobservată. Era o băgăcioasă clasa întâi. Când părinţii se aflau în vizită
la vecini, Ruth stătea de obicei sub masa din bucătărie, mică şi tăcând chitic, atentă la fiecare cuvânt. În copilărie i se spunea cel mai des: „Vai, Ruth, nici n-am observat că
eşti acolo!“
Ruth Thomas trecea neobservată datorită înclinaţiei ei de a observa lucrurile, dar şi
agitaţiei din jurul ei creată de familia Pommeroy. Domnul şi doamna Pommeroy locuiau alături de familia lui Ruth şi aveau şapte băieţi. Ruth era născută după cel mai mic dintre ei. În tot vacarmul creat de Webster şi Conway şi John şi Fagan şi Timothy şi Chester şi Robin Pommeroy, Ruth aproape că dispărea. Băieţii Pommeroy erau un eveniment pe Fort Niles. Cu siguranţă că existau şi alte femei în istoria insulei care născuseră la fel de mulţi copii, dar în zeci de ani şi împotriva dorinţei lor. Şapte copii născuţi în mai puţin de şase ani într-o singură familie atât de înfloritoare păreau aproape o epidemie.
Fratele geamăn al senatorului Simon, Angus, obişnuia să spună despre neamul Pommeroy: „Asta nu-i familie. E o clocitoare.“
Totuşi, Angus Addams putea fi suspectat de gelozie, pentru că el n-avea familie, cu excepţia excentricului său frate geamăn, aşa că întreaga problemă a familiilor fericite ale altor oameni era ca o cangrenă pentru Angus Addams. Senatorul, pe de altă parte, o găsea încântătoare pe doamna Pommeroy. Era fascinat de sarcinile ei. Spunea că
doamna Pommeroy arăta tot timpul ca şi cum ar fi fost gravidă pentru că nu putea altfel. Dar, adăuga el, îşi purta sarcina într-un mod graţios şi apologetic.
Doamna Pommeroy era neobişnuit de tânără când se căsătorise – nu împlinise încă
şaisprezece ani – şi-şi trăia din plin viaţa alături de soţul ei. Era tot timpul pusă pe şotii. Tânăra doamnă Pommeroy bea ca o sugativă. Îi plăcea să tragă la măsea. De fapt, băuse atât de mult în timpul fiecărei sarcini, încât vecinii bănuiau că le provocase celor mici leziuni pe creier. Nu se ştie de ce, nici unul dintre cei şapte fii Pommeroy n-a învăţat vreodată să citească foarte bine. Nici măcar Webster Pommeroy nu putea citi o carte, şi el era cel mai deştept din familie.
În copilărie, Ruth Thomas stătea adeseori tăcută în vreun copac şi, când se ivea prilejul, arunca pietre în Webster Pommeroy. El arunca pietrele înapoi şi-i spunea că e o împuţită, iar ea îi răspundea: „Da? Ai citit asta undeva?“ Atunci Webster Pommeroy o dădea pe Ruth jos din copac şi-o lovea peste faţă. Ruth era o fată isteaţă care câteodată nu se putea abţine să n-o facă pe deşteapta. Credea că aşa sunt lovite peste faţă fetiţele deştepte care locuiesc lângă atâţia Pommeroy.
Când Ruth avea nouă ani, în viaţa ei s-a petrecut un eveniment important. Mama ei plecă de pe Fort Niles. Tatăl, Stan Thomas, plecă împreună cu ea. Au plecat amândoi la Rockland. Ar fi trebuit să rămână acolo doar o săptămână sau două. Planul era ca Ruth să stea o vreme la familia Pommeroy. Numai până când se întorceau părinţii ei. Dar în Rockland s-a petrecut un eveniment complicat şi mama lui Ruth nu s-a mai întors deloc. La momentul respectiv, detaliile nu i-au fost explicate lui Ruth.
În cele din urmă, tatăl lui Ruth s-a întors, dar nu pentru mult timp, iar ea a trebuit să locuiască multe luni la familia Pommeroy. De fapt rămase la ei toată vara. Ruth n-a fost cu totul traumatizată de acest eveniment, pentru că o iubea pe doamna
Pommeroy. Îi plăcea ideea să locuiască la ea. Ar fi vrut să stea cu ea tot timpul. Iar doamna Pommeroy o iubea pe Ruth.
„Eşti ca propria mea odraslă!“ îi plăcea doamnei Pommeroy să-i spună lui Ruth.
„Eşti ca nenorocita de odraslă pe care n-am avut-o niciodată.“
Doamna Pommeroy pronunţa cuvântul odaslă, gâdilându-i plăcut ca o pană
urechile lui Ruth. Ca toţi cei născuţi pe Fort Niles sau Courne Haven, doamna Pommeroy vorbea cu accentul recunoscut în New England ca Down East – doar cu o şoaptă mai jos decât accentul original al scoţienilor-irlandezi care se stabiliseră la început pe insulă, caracterizat de o ignorare aproape criminală a literei r. Lui Ruth îi plăcea cum sună. Mama lui Ruth nu avea accentul acela minunat şi nici nu folosea cuvinte ca nenorocit, futu-i, rahat sau bou, cuvinte care piperau delicios vorbirea pescarilor şi a multe dintre nevestele lor. Şi mama lui Ruth nu bea cantităţi imense de rom ca să devină apoi toată duioasă şi iubitoare, cum făcea doamna Pommeroy în fiecare zi.
Pe scurt, doamna Pommeroy o întrecea cu totul pe mama lui Ruth.
Doamna Pommeroy nu era o femeie care să te ia tot timpul în braţe, dar cu siguranţă ştia să dea ghionturi. Tot timpul o înghiontea pe Ruth Thomas, dându-i câte un bobârnac plin de afecţiune, câteodată atât de puternic, încât o punea la pământ.
Mereu iubitoare. O îmbrâncea pe Ruth numai pentru că Ruth era încă atât de mică.
Ruth Thomas încă nu crescuse cu totul, iar doamna Pommeroy o lovea peste funduleţ
cu o dragoste pură şi dulce.
— Eşti ca nenorocita de odraslă pe care n-am avut-o niciodată! spunea doamna Pommeroy, apoi un ghiont şi apoi – buf! – Ruth se ducea de-a berbeleacul.
Odaslă!
Probabil că doamnei Pommeroy i-ar fi priit o fiică după cei şapte fii care-o ţineau mereu ocupată. Cu siguranţă ştia să iubească o fiică după ani în şir petrecuţi cu Webster şi Conway şi John şi Fagan şi aşa mai departe, care mâncau cât şapte şi ţipau ca din gură de şarpe. Când Ruth s-a mutat cu ei, doamna Pommeroy se gândea că i-ar fi prins bine o fiică, aşa că dragostea ei pentru Ruth era bine cunoscută.
Dar mai mult decât pe oricine altcineva doamna Pommeroy îşi iubea bărbatul. Îl iubea nebuneşte pe domnul Pommeroy. Domnul Pommeroy era scund şi îndesat, cu mâini mari şi grele cât clanţele de la uşi. Era încrucişat şi umbla cu pumnii în şolduri.
Avea o faţă ciudată şi încreţită. Buzele îi erau mereu ţuguiate într-o jumătate de sărut.
Se încrunta şi privea chiorâş, ca şi cum ar fi făcut în minte cine ştie ce calcule dificile.
Doamna Pommeroy îl adora. Când trecea pe lângă soţul ei prin holurile casei, îl prindea de sfârcurile care se vedeau prin maiou. Îl ciupea de sfârcuri şi striga „Ciup!“.
Iar domnul Pommeroy striga „Uuu!“ şi-apoi o apuca de încheieturile mâinilor şi-i spunea:
— Wanda, termină! Urăsc chestia asta!
Apoi:
— Wanda, dacă mâinile nu ţi-ar fi tot timpul atât de calde, te-aş arunca naibii afară
din casă.
Dar o iubea. Seara, dacă stăteau pe canapea ascultând radioul, se întâmpla ca domnul Pommeroy să sugă o şuviţă din părul doamnei Pommeroy ca şi cum ar fi fost lemn dulce. Câteodată stăteau ore întregi, ea împletind veşminte din lână, el împletind plase pentru capcanele lui de homari. Între ei, pe podea, era o sticlă de rom din care beau amândoi. După ce doamna Pommeroy bea o vreme, îi plăcea să-şi ridice picioarele de pe podea, să şi le lipească de soţul ei şi să-i spună:
— Picioarele pe tine.
— Nici un picior pe mine, Wanda, răspundea el sec, fără să se uite la ea, dar zâmbind.
