— Doamne, Ruthie, omul e mort şi-ngropat, i-a spus doamna Pommeroy. Nu-i nimic în camera asta care să te sperie.
— Nu, răspunse Ruth.
— Şi chiar dacă vezi o stafie, Ruthie, n-ar fi decât fantoma unchiului meu şi n-o să-ţi facă nici un rău. Iubea copiii.
— Nu, mulţumesc.
— Pe tapet nici măcar nu e sânge! minţi doamna Pommeroy. E-o ciupercă, de la umezeală.
Doamna Pommeroy îi spuse lui Ruth că şi ea avea pe tapetul din dormitor aceeaşi ciupercă, care apărea din când în când, dar n-avea probleme cu somnul. Spuse că în fiecare noapte doarme ca un bebeluş. În cazul acesta, o anunţă Ruth, urma să doarmă
în camera doamnei Pommeroy. Şi în cele din urmă aşa şi făcu.
Ruth dormea pe podea, lângă patul doamnei şi domnului Pommeroy. Avea o pernă
mare şi un fel de saltea alcătuită din pături de lână care răspândeau un miros puternic.
Ruth auzea fiecare zgomot scos de soţii Pommeroy, chiar şi atunci când chicoteau şi făceau sex. Îi auzea şi când sforăiau, chercheliţi. Când domnul Pommeroy se trezea în fiecare dimineaţă la ora patru, să vadă dacă e vânt şi să plece la pescuit, Ruth îl auzea mişcându-se de colo-colo. Îşi ţinea ochii închişi şi-i asculta toate mişcările.
Domnul Pommeroy avea un terier care-l urma peste tot, chiar şi-n bucătărie, la patru dimineaţa, iar ghearele lui loveau ritmic podeaua. Domnul Pommeroy vorbea încet cu câinele în timp ce-şi pregătea micul dejun.
— Du-te înapoi şi te culcă, câine, îi spunea. Nu vrei să dormi? Nu vrei să te odihneşti, câine?
Câteodată domnul Pommeroy spunea:
— Câine, tu mă urmăreşti peste tot ca să-nveţi cum să-mi faci cafeaua? Încerci să-nveţi cum să-mi faci micul dejun?
O vreme a fost şi o pisică în casa Pommeroy. Era o pisică uriaşă şi agresivă, adusă
din port, care se mutase în casa Pommeroy din cauză că ura terierul şi-i ura şi pe băieţii Pommeroy atât de mult, încât nu se mişca niciodată de lângă ei. În timpul unei lupte, pisica lăsă terierul fără un ochi, şi orbita goală a câinelui se umplu de o infecţie urâtă şi puturoasă. Drept răsplată, Conway închise pisica într-o cuşcă pentru homari, îi dădu drumul în valuri şi trase în ea cu puşca tatălui său. După asta, terierul, cu bietul său ochi puturos, a dormit în fiecare noapte pe podea, alături de Ruth Thomas.
Lui Ruth îi plăcea să doarmă pe podea, dar avea tot felul de vise ciudate. Visa că
fantoma unchiului mort al familiei Pommeroy o fugărea până în bucătărie, unde Ruth căuta cuţite cu care să-l înjunghie, dar nu găsea nimic cu care să se apere, doar nişte teluri din sârmă şi nişte spatule plate. Avea şi alte vise în care se făcea că ploua cu găleata în curtea din spate a familiei Pommeroy şi băieţii se luau la trântă unul cu altul.
Ea trebuia să se plimbe în jurul lor cu o umbrelă mică, acoperind rând pe rând pe fiecare băiat. În timpul luptei, cei şapte băieţi formau o grămadă în jurul ei.
În fiecare dimineaţă, după ce domnul Pommeroy pleca, Ruth adormea înapoi şi se trezea câteva ore mai târziu, când soarele era mai sus pe cer. Atunci se furişa în patul doamnei Pommeroy. Doamna Pommeroy se trezea, îi gâdila gâtul şi-i spunea poveşti despre toţi câinii pe care-i avusese tatăl ei când ea era mică, aşa ca Ruth.
— Mai întâi a fost Beadie, apoi Brownie, Cassie, Pince, Tally, Whippet... spunea doamna Pommeroy, şi cu timpul Ruth învăţase pe de rost atât de bine numele tuturor răposaţilor câini, că ar fi trecut orice test despre ei.
Ruth Thomas locui la familia Pommeroy vreme de trei luni, după care tatăl ei se întoarse pe insulă, singur. Complicatul incident se rezolvase. Domnul Thomas o lăsase pe mama lui Ruth într-un oraş numit Concord, New Hampshire, unde ea avea să
rămână pentru o perioadă nedefinită de timp. Lui Ruth i s-a dat de înţeles că mama ei n-avea să se mai întoarcă niciodată. Tatăl ei o luă din casa Pommeroy şi o duse la casa
lor, adică la uşa vecină, unde Ruth putea dormi din nou în propriul ei dormitor.
Gândindu-se la viaţa liniştită alături de taică-său, Ruth înţelese că nu-i era foarte dor de mama ei. Dar îi era foarte dor să doarmă pe podea alături de domnul şi doamna Pommeroy.
Apoi domnul Pommeroy s-a înecat.
Toţi spuneau că Ira Pommeroy s-a înecat pentru că pescuia singur şi pentru că bea când era cu barca în larg. Ţinea şipuri cu rom legate de capcanele pentru homari, în timp ce conducea barca pe apele îngheţate cu o viteză de douăzeci de stânjeni, la jumătatea distanţei dintre balizele plutitoare şi capcanele fixe de homari. Toţi făceau asta din când în când. Nu fusese ideea domnului Pommeroy, dar el o îmbunătăţise substanţial, şi lumea a înţeles c-o îmbunătăţise atât de mult, încât ajunsese să-i facă rău.
Într-o zi, când valurile erau prea mari şi puntea prea alunecoasă, pur şi simplu s-a îmbătat prea tare. A căzut din barcă într-o clipită, pierzându-şi echilibrul în timp ce se întorcea brusc ca să scoată o capcană. Şi nu ştia să înoate. Aproape nici un pescar de homari de pe Fort Niles sau Courne Haven nu ştia să înoate. Nu că înotatul i-ar fi fost de mare ajutor domnului Pommeroy. Oricum s-ar fi dus rapid la fund din cauza cizmelor înalte, a mănuşilor impermeabile şi grele şi a apei reci şi înşelătoare. Măcar aşa s-a isprăvit totul repede. Câteodată, dacă ştii să înoţi nu faci decât să-ţi prelungeşti moartea.
Angus Addams a fost cel care a găsit corpul trei zile mai târziu, în timp ce se afla la pescuit. Cadavrul domnului Pommeroy era încâlcit şi strâns în plasele lui Angus, ca o bucată de şuncă umflată şi sărată. Acolo ajunsese. Un corp poate să plutească în derivă, iar în jurul insulei Fort Niles erau kilometri întregi de funii ascunse în apă care formau un fel de filtru şi adunau orice cadavru plutitor. Domnul Pommeroy plutise până pe teritoriul lui Angus, şi ochii îi fuseseră deja mâncaţi de pescăruşi.
Angus Addams a tras una din plase ca să-şi strângă o capcană şi, odată cu capcana, a scos şi un cadavru. Barca lui Angus era atât de mică, încât abia mai încăpea încă un om, fie el viu sau mort, aşa că a aruncat trupul domnului Pommeroy peste homarii prinşi în dimineaţa aceea care, încă vii şi mişcând, aveau cleştii legaţi ca să nu se rupă
în bucăţi. La fel ca domnul Pommeroy, Angus pescuia de unul singur. La vremea aceea, Angus nu avea nici un ajutor pe punte, pentru că nu voia să-şi împartă câştigul cu vreun adolescent. Nici măcar nu avea un radio, lucru neobişnuit pentru un pescar; dar lui Angus nu-i plăcea să fie bătut la cap. În acea zi, Angus avea zeci de capcane de scos. Întotdeauna îşi vedea de treabă, indiferent de ce găsea. Aşa că, deşi pescuise şi un cadavru, Angus continuă să-şi scoată plasele, ceea ce mai dură câteva ore bune.
Măsura fiecare homar, după cum trebuia să facă, îi arunca pe cei mici înapoi şi-i păstra numai pe cei care erau de dimensiuni legale, cărora le lega cleştii. Îi arunca apoi în rezervorul rece, departe de lumina soarelui şi deasupra cadavrului.
Pe la trei şi jumătate în după-amiaza aceea, porni spre Fort Niles şi-şi ancoră barca.
Aruncă trupul domnului Pommeroy în barca cu vâsle, în aşa fel încât să nu-l încurce, îşi măsură prada din lada de depozitare, umplu găleţile cu momeală pentru a doua zi, curăţă puntea şi, în cele din urmă, îşi puse în cui impermeabilul. După ce-şi termină
treburile, se urcă în barca în care era domnul Pommeroy şi o porni spre port. Îşi legă
barca şi urcă scările. Le povesti apoi tuturor pe cine găsise în acea dimineaţă pe teritoriul lui de pescuit, mort ca un prost.
— Era prins cu totul în frânghiile mele, spuse Angus pe un ton sumbru.
Din întâmplare, Webster şi Conway şi John şi Fagan şi Timothy şi Chester Pommeroy se aflau în port când Angus Addams adusese cadavrul tatălui lor. Se jucaseră acolo toată după-amiaza. Văzură cadavrul umflat şi fără ochi al tatălui lor aşezat pe dig. Webster, cel mai mare, îl zări primul. Începu să se bâlbâie şi să
scâncească, şi apoi îl văzură şi ceilalţi băieţi. Alcătuiră, ca nişte soldaţi speriaţi, o grămadă nefirească şi o zbughiră laolaltă către casă. Alergară prin port şi, plângând, trecură de drum şi de biserica dărăpănată până ajunseră acasă. Pe scări, vecina lor, Ruth Thomas, se bătea cu fratele lor mai mic, Robin. Băieţii Pommeroy îi prinseră pe Ruth şi Robin în fuga lor, şi toţi opt năvăliră în bucătărie şi se izbiră în doamna Pommeroy.
Doamna Pommeroy se aşteptase la vestea asta încă de când barca fusese găsită cu trei nopţi în urmă, plutind în derivă, şi nici urmă de soţul ei. Ştia deja că e mort şi bănuia că n-o să-i găsească niciodată corpul. Dar acum, când băieţii ei şi Ruth Thomas dădură buzna în bucătărie, cu feţele desfigurate, doamna Pommeroy înţelese că trupul lui fusese găsit. Şi că fiii ei îl văzuseră.
