Băieţii se izbiră de doamna Pommeroy şi o trântiră la podea ca şi cum ar fi fost nişte soldaţi nemaipomenit de curajoşi şi ea o grenadă gata să explodeze. O acoperiră cu totul, aproape sufocând-o. Plângeau şi o striveau cu trupurile lor. Ruth Thomas fusese şi ea răpusă la pământ şi acum, nedumerită, stătea întinsă pe podeaua din bucătărie.
Robin Pommeroy, care nu pricepuse încă ce se întâmplă, întreba mereu „Ce? ce?“, alergând în jurul grămezii formate din mama şi fraţii lui care suspinau.
Ce era un cuvânt pe care Robin îl putea pronunţa foarte uşor, spre deosebire de propriul nume, aşa că-l repeta întruna.
— Ce? Ce? Webster, ce? întrebă el uitându-se nedumerit la grămada aceea jalnică
de băieţi şi la mama lui, atât de tăcută sub greutatea fiilor ei.
Robin era prea mic ca să i se spună ce se întâmplase. Trântită pe podea, doamna Pommeroy tăcea mâlc. Era acoperită de fiii ei. Când reuşi să se ridice, o făcu odată cu băieţii lipiţi de ea. Îi culegea unul câte unul de fusta ei lungă ca şi cum ar fi fost nişte mure sau nişte cărăbuşi. Dar de fiecare dată când unul dintre băieţi era dat jos, se căţăra înapoi în braţele ei. Erau toţi de-a dreptul isterici. Doamna Pommeroy rămase
însă tăcută, desprinzându-i de pe ea.
— Webster, ce? întrebă Robin. Ce? Ce?
— Ruthie, spuse în cele din urmă doamna Pommeroy, du-te acasă. Spune-i lui taică-tău.
Vocea ei avea o tristeţe minunată şi emoţionantă. Spune-i lui taică-tău... Ruth simţi că era cea mai frumoasă propoziţie pe care-o auzise vreodată.
Senatorul Simon Addams făcu sicriul domnului Pommeroy, dar nu veni la înmormântare, pentru că se temea de mare şi nu fusese niciodată la înmormântarea cuiva care se înecase. Era o frică insuportabilă, şi nu conta cine murise. Trebuia să se ţină deoparte. Dar îi făcu domnului Pommeroy un sicriu din lemn de molid alb pe care-l şlefui şi-l lustrui cu ulei. Un sicriu reuşit.
Era prima înmormântare la care participa Ruth Thomas şi se dovedi una potrivită
pentru prima experienţă. Doamna Pommeroy arăta deja că va fi o văduvă
excepţională. În dimineaţa aceea curăţă gâturile şi unghiile lui Webster, Conway, John, Fagan, Timothy, Chester şi Robin. Le aranjă părul pieptănându-l cu un pieptene elegant din baga înmuiat într-un pahar înalt cu apă rece. Ruth era acolo cu ei. De obicei nu putea sta departe de doamna Pommeroy, darămite într-o zi atât de importantă ca asta. Se aşeză la rând, aşa că părul îi fu pieptănat şi ei cu apă rece. Unghiile şi gâtul îi fură curăţate cu tot felul de perii. Doamna Pommeroy o îngriji pe Ruth Thomas la urmă, ca şi cum fetiţa ar fi fost ultimul ei fiu. Ruth îşi simţea capul fierbinte de la pieptănat. Unghiile îi străluceau ca nişte monede. Toţi băieţii Pommeroy stăteau cuminţi, în afară de Webster, cel mai mare, care se bătea nervos cu degetele peste şolduri. De dragul mamei lor, băieţii au fost foarte cuminţi în ziua aceea.
Apoi doamna Pommeroy, aşezată la masa din bucătărie în faţa oglinzii luate de la măsuţa de toaletă din dormitor, îşi demonstră măiestria aranjându-şi propriul păr.
Împleti o cosiţă complicată şi o prinse cu nişte clame în jurul capului. Îşi unse părul cu un ulei ciudat până când căpătă o splendidă strălucire de granit. Îşi acoperi capul cu o eşarfă neagră. Ruth Thomas şi băieţii Pommeroy o priveau atenţi. Avea o anumită
gravitate, aşa cum e de aşteptat la o văduvă respectabilă. Părea că se pricepe la asta.
Arăta spectaculos de tristă şi era atât de frumoasă, c-ar fi trebuit să fie fotografiată în acea zi.
Oamenii de pe Fort Niles fură nevoiţi să aştepte mai mult de o săptămână până să
organizeze înmormântarea; atât a durat până când preotul a fost convins să vină în barca sa misionară, New Hope2. Pe Fort Niles nu exista un preot permanent, şi nici pe Courne Haven. Pe ambele insule, bisericile se dărâmau pentru că nu erau folosite. Până
în 1967, nici nu erau destui oameni pe Fort Niles sau Courne Haven (abia dacă
depăşeau o sută de suflete în total) ca să susţină o biserică. Aşa că locuitorii împărţeau un preot cu alte douăsprezece insule îndepărtate, aflate într-o situaţie la fel de grea,
de-a lungul coastei statului Maine. Vasul New Hope era o biserică plutitoare care migra de la o comunitate izolată la alta, pentru misiuni scurte şi eficiente. New Hope zăbovea în port doar cât era nevoie ca oamenii să fie botezaţi, cununaţi sau înmormântaţi, şi apoi pornea din nou la drum. Cu această barcă se mai făceau câteodată şi opere de caritate, se aduceau cărţi şi, uneori, chiar şi corespondenţa. Din 1915, când fusese construită, mulţi preoţi o folosiseră cu încredere. Preotul actual era născut pe insula Courne Haven, dar rareori putea fi găsit acolo. Meseria lui îl purta departe, încât ajungea câteodată până în Noua Scoţie. Parohia lui era într-adevăr întinsă şi adeseori era greu de găsit imediat.
Preotul despre care vorbim era Toby Wishnell, din familia Wishnell de pe insula Courne Haven. Toată lumea de pe Fort Niles îi ştia pe cei din familia Wishnell. Erau cunoscuţi drept ceea ce se cheamă pescari de „prima clasă“, adică foarte pricepuţi şi, în consecinţă, foarte bogaţi. Erau pescari vestiţi, mai buni decât toţi ceilalţi. Erau bogaţi, fantastic de pricepuţi şi reuşiseră să exceleze (prin comparaţie) chiar şi în timpul războaielor homarilor. Pescarii din familia Wishnell reuşeau întotdeauna să scoată
cantităţi mari de homari din orice fel de apă, la orice adâncime şi în orice anotimp, şi pentru asta nimeni nu-i avea la inimă. Pentru ceilalţi pescari nu era logic câţi homari prindeau cei din familia Wishnell. Era ca şi cum ar fi avut o înţelegere secretă cu Dumnezeu. Mai mult, era ca şi cum ar fi avut o înţelegere cu întreaga specie a homarilor.
Cu siguranţă, homarii considerau că e o onoare şi un privilegiu să intre în capcanele Wishnell. Veneau de departe, târându-se peste capcanele altor oameni mile întregi pe fundul mării, numai ca să fie prinşi de un Wishnell. Se spunea că un Wishnell putea să
găsească un homar şi sub o piatră din gradina cu flori a bunicii. Se mai spunea că
familii întregi de homari se strângeau ca rozătoarele între pereţii caselor Wishnell şi că
băieţii Wishnell se năşteau cu cleşti şi carapace pe care le lepădau în ultimele zile de alăptare.
Norocul la pescuit al familiei Wishnell era obscen, jignitor şi ereditar. Bărbaţii Wishnell se pricepeau în special la distrugerea încrederii în propriile forţe a celorlalţi bărbaţi de pe Fort Niles. Dacă un pescar de pe Fort Niles se afla pe uscat pentru tot felul de treburi în Rockland, să spunem, şi se întâlnea cu vreun Wishnell la bancă sau la benzinărie, se trezea fără doar şi poate purtându-se ca un idiot. Îşi pierdea toată
stăpânirea de sine şi se înjosea. Rânjea şi începea să se bâlbâie, lăudându-l pe domnul Wishnell pentru noua lui tunsoare sau noua lui maşină. Şi se mai şi scuza pentru murdăria de pe salopetă. Încerca prosteşte să-i explice domnului Wishnell că trebăluise pe lângă barcă – zdrenţele murdare de pe el nu erau decât hainele de lucru şi, fără
îndoială, avea să le arunce cât de curând. Domnul Wishnell îşi vedea de drum, şi pescarul de pe Fort Niles rămânea înnebunit de ruşine pentru tot restul săptămânii.
Cei din familia Wishnell erau mari inovatori. Au fost primii pescari care au folosit plase subţiri de nailon în locul celor învechite din funii de cânepă care trebuiau acoperite atent cu smoală fierbinte ca să nu putrezească în apa mării. Pescarii Wishnell au fost primii care au transportat capcanele pentru homari cu macarale mecanizate. De fapt, au fost primii pescari care au folosit bărci motorizate. Ăsta era felul lor de-a fi.
Erau mereu primii şi mereu cei mai buni. Se spunea că-şi cumpărau momeala de la Isus însuşi. În fiecare săptămână vindeau cantităţi enorme de homari, glumind pe seama norocului lor nefiresc.
Pastorul Toby Wishnell a fost primul şi singurul bărbat născut în familia sa care nu avea de-a face cu pescuitul. Şi ce insultă bine gândită era asta! Să te naşti un Wishnell –
magnet pentru homari, magnat al homarilor – şi să dai cu piciorul unui asemenea dar!
Să întorci spatele avantajelor acestei dinastii! Cine ar fi aşa de idiot încât să facă una ca asta? Bineînţeles, Toby Wishnell. Toby Wishnell renunţase la tot pentru Dumnezeu şi acest lucru era privit pe Fort Niles ca intolerabil şi jalnic. Dintre toţi membrii familiei Wishnell, pe Toby Wishnell îl urau cel mai mult oamenii de pe Fort Niles. Pur şi simplu îi scotea din sărite. Şi urau şi mai tare faptul că el le era preot. Nu voiau ca bărbatul acela să se atingă în vreun fel de sufletele lor.
— Toby Wishnell ăsta ne ascunde ceva, zicea tatăl lui Ruth Thomas, Stan.
— E poponar, asta e, răspundea Angus Addams. Pur şi simplu e un poponar.
— E un mincinos împuţit. Şi un nenorocit sadea, spunea Stan Thomas. Şi poate să
