— Evident, spuse Candy.
— Evident, repetă Ruth.
— Tu urmezi, Dotty. Aranjăm mireasa, ca să poţi merge să te-mbraci, şi apoi îi aranjăm şi pe prietenii tăi. Cineva ar trebui să le spună să vină încoace. Cum să-ţi fac părul?
— Nu ştiu. Cred că vreau să arăt fericită, o instrui Dotty. Poţi face asta pentru mine?
— Nu poţi ascunde o mireasă fericită nici măcar sub o coafură proastă, spuse doamna Pommeroy. Şi dacă-ţi pun un prosop pe cap, dacă eşti fericită, tot o să arăţi minunat măritându-te cu bărbatul tău.
— Numai Dumnezeu poate face o mireasă fericită, spuse Kitty Pommeroy dintr-un motiv oarecare pe un ton foarte serios.
Dotty se gândi la asta şi suspină.
— Ei bine, spuse ea scuipând guma într-un şerveţel folosit pe care-l pescuise din buzunarele halatului de baie, vezi ce poţi face. Fă ce te pricepi mai bine.
Doamna Pommeroy se apucă să aranjeze coafura de nuntă a lui Dotty Wishnell, iar Ruth le lăsă pe cele două femei şi se duse să vadă mai bine casa pastorului Wishnell.
Nu putea pricepe stilul ei delicat şi feminin. Se plimbă de-a lungul verandei cu mobilă
de răchită şi perne viu colorate. Acolo trebuie să fi fost mâna misterioasei doamne Post.
Văzu o căsuţă colorată vesel în roşu, cu hrană pentru păsărele. Ştia că nu are voie, dar
împinsă de curiozitate pătrunse în casă prin uşile franţuzeşti care se deschideau de pe verandă. Intră într-un salon mic, un fel de cameră de aşteptare. Cărţi cu coperte frumos colorate erau aşezate pe măsuţe, iar scaunele şi canapeaua erau acoperite de milieuri.
Trecu apoi într-o sufragerie tapetată cu crini de un verde-deschis. Lângă şemineu era aşezată o pisică de Angora din ceramică, şi o pisică adevărată, tărcată, dormea întinsă pe o canapea trandafirie. Pisica îi aruncă lui Ruth o privire indiferentă şi apoi adormi iar. Ruth atinse o cergă împletită de mână de pe un balansoar. Pastorul Wishnell locuia aici? Owney Wishnell locuia aici? Merse mai departe. Bucătăria mirosea a vanilie, iar pe dulap era o prăjitură cu cafea. Observă nişte scări în partea din spate a bucătăriei. Oare ce era sus? Nu era în toate minţile să dea târcoale în felul ăsta.
Ar fi fost greu să explice cuiva ce caută la etajul casei pastorului Toby Wishnell, dar murea de curiozitate să găsească dormitorul lui Owney. Voia să vadă unde doarme.
Urcă la etajul următor pe treptele abrupte de lemn, aruncă o privire într-o baie imaculată, cu o ferigă atârnând la geam şi cu un mic săpun de lavandă aşezat într-o săpunieră deasupra chiuvetei. Zări şi fotografia înrămată a unei fetiţe şi a unui băieţel sărutându-se. Dedesubt scria cu roz: CEI MAI BUNI PRIETENI.
Ruth se îndreptă către uşa unui dormitor plin cu animale de pluş rezemate de perne. Următorul dormitor avea un pat frumos cu tăblii şi propria lui baie. Ultimul dormitor avea un pat de o persoană acoperit cu o cuvertură cu trandafiri. Unde dormea Owney? Cu siguranţă nu cu ursuleţii de pluş. Nu în patul cu tăblii. Nu-şi putea închipui aşa ceva. Nu-l simţea pe Owney nicăieri în toată casa.
Dar Ruth continuă să caute. Urcă la etajul al treilea. Era cald, şi tavanul era înclinat.
Văzu o uşă pe jumătate închisă şi, bineînţeles, o deschise. Intră peste pastorul Wishnell.
— O, spuse Ruth.
El o privi de după o masă de călcat. Purta pantalonii lui negri. N-avea cămaşă. Asta călca de fapt. Avea un tors lung, şi nici urmă de muşchi, grăsime sau păr. Luă cămaşa de pe masa de călcat, îşi strecură braţele prin mânecile apretate şi încheie nasturii încet, de jos în sus.
— Îl căutam pe Owney, spuse Ruth.
— E plecat pe Fort Niles să-l aducă pe domnul Ellis.
— A, da? Îmi cer scuze.
— Ştiai asta foarte bine.
— O, aşa-i. Da, ştiam. Îmi cer scuze.
— Asta nu-i casa ta, domnişoară Thomas. Ce te-a făcut să crezi că poţi să umbli aşa de colo-colo?
— Aşa-i. Îmi cer scuze că v-am deranjat.
Ruth ieşi în hol.
Pastorul Wishnell spuse:
— Nu, domnişoară Thomas. Vino înapoi.
Ruth făcu o pauză, apoi păşi din nou în cameră. „La dracu’“, îşi spuse în gând şi privi în jur. Ei bine, asta era fără îndoială camera pastorului Wishnell. Era prima cameră din toată casa care avea un sens. Era albă şi goală. Pereţii şi tavanul erau albe; chiar şi podeaua goală de lemn era de un alb spălăcit. Camera mirosea slab a cremă de pantofi. Patul pastorului avea un cadru îngust de alamă, o pătură albastră de lână şi o pernă subţire. Sub pat ţinea o pereche de papuci de casă din piele. Pe noptiera de lângă
pat nu era nici o veioză şi nici o carte, iar singura fereastră a camerei avea doar jaluzele, fără nici un fel de perdea sau draperie. Deasupra unui dulap era un platou mic de cositor în care se aflau câteva monede. Un birou mare de lemn închis la culoare domina întreaga cameră. Lângă el se afla o bibliotecă plină de volume groase. Pe birou se găseau o maşină electrică de scris, un teanc de hârtie şi o cutie de conservă plină cu creioane.
Deasupra biroului era agăţată o hartă a coastei Maine, cu tot felul de semne făcute cu creionul. Ruth căută instinctiv insula Fort Niles. Nu era marcată. Se întrebă ce mai însemna şi asta. Că nu puteau fi mântuiţi? Că erau nerecunoscători?
Pastorul scoase din priză fierul de călcat, înfăşură cordonul în jurul lui şi-l aşeză pe birou.
— Aveţi o casă frumoasă, spuse Ruth.
Îşi vârî mâinile în buzunare, încercând să arate degajată, ca şi cum ar fi fost invitată
acolo. Pastorul Wishnell strânse masa de călcat şi o puse în dulap.
— Ai fost botezată după Ruth din Biblie? întrebă el. Ia loc.
— Nu ştiu după cine am fost botezată.
