— Având în vedere că fotograful profesionist care vine e unul costisitor, continuă
pastorul, şi având în vedere că aproape toată lumea de pe insulă o să fie la nuntă, toţi vor să arate cât mai bine. Nu se întâmplă prea des ca un fotograf profesionist să vină
pe-aici. Bineînţeles, mireasa o să te plătească bine. Tatăl ei e Babe Wishnell.
— Oo, făcu impresionată doamna Pommeroy.
— Deci eşti de acord?
— Sunt o mulţime de capete de aranjat, domnule pastor.
— Îl pot trimite pe Owney să te ia cu New Hope, spuse el. Poţi sta aici cât timp e nevoie de tine. Ai câştiga în felul ăsta nişte bani în plus.
— Nu cred c-am mai tuns aşa de mult păr deodată. Nu ştiu dac-o să pot face totul într-o singură zi.
— Ţi-ai putea aduce un ajutor.
— Pot să-mi aduc una din surori?
— Bineînţeles.
— O pot aduce pe Ruth Thomas? întrebă doamna Pommeroy.
Pastorul făcu o pauză.
— Cred că da, spuse el după o tăcere de câteva secunde, dacă nu e prea ocupată.
— Ruth? Ocupată?
Doamna Pommeroy găsea ideea cât se poate de comică. Râse zgomotos în urechea
pastorului.
Exact în acel moment, Ruth era din nou pe plaja Potter cu senatorul Simon Addams. Începea să fie deprimată când îşi petrecea timpul acolo, dar nu ştia ce altceva să facă. Aşa că se oprea în continuare în fiecare zi câteva ore pe plajă, să-i ţină
companie senatorului. Îi plăcea de asemenea să-l păzească pe Webster, de dragul doamnei Pommeroy, care-şi făcea mereu griji pentru fiul ei cel mai mare şi mai ciudat.
Şi mai mergea acolo pentru că-i era greu să discute cu oricine altcineva de pe insulă.
Nu putea pur şi simplu să stea tot timpul cu doamna Pommeroy.
Nu c-ar fi fost amuzant să-l privească pe Webster scormonind prin nămol. Era dureros şi trist. Îşi pierduse toată graţia. Se zbătea. Căuta cel de-al doilea colţ de elefant ca şi cum ar fi fost speriat de moarte, dar şi nerăbdător să-l găsească. Ruth se gândi că
într-o bună zi Webster ar putea să se scufunde în nămol şi să nu mai iasă la suprafaţă.
Se întreba dacă nu cumva ăsta era planul lui, dacă nu cumva Webster Pommeroy punea la cale cea mai ciudată sinucidere din lume.
— Webster are nevoie de-un scop în viaţă, spuse senatorul.
Gândul la Webster Pommeroy căutându-şi un scop în viaţă o deprimă pe Ruth şi mai mult.
— N-ai nimic altceva să-i dai ca să-şi ocupe timpul?
— Ce altceva, Ruth?
— N-are nimic de făcut pentru muzeu?
Senatorul oftă.
— Avem tot ce ne trebuie pentru muzeu, mai puţin clădirea. Până facem rost de ea, nu e nimic altceva de făcut. Să scormonească prin nămol, la asta se pricepe el, Ruth.
— Nu se mai pricepe aşa de bine.
— Da, are acum un moment mai prost.
— Ce-ai să faci dacă Webster găseşte şi celălalt colţ? Ai să arunci acolo alt elefant pentru el?
— O luăm pas cu pas, Ruth.
În ultima vreme Webster nu găsise nimic bun în mlaştini. Nu descoperise decât tot soiul de gunoaie. Dădu totuşi peste o ramă de barcă, dar nu era una veche. Era din aluminiu. („E magnifică!“, îl lăudase senatorul pe Webster, care arăta disperat când i-o dăduse. „Ce ramă rară!“) Webster mai descoperise în nămol o grămadă de cizme şi mănuşi desperecheate, aruncate ani de-a rândul de pescari. Şi sticle. Găsise o mulţime de sticle din vremea lui, nu sticle vechi. Sticle de plastic de la detergent de rufe. Nu găsi deci nimic care să justifice tot timpul petrecut acolo în nămolul rece şi mişcător.
Arăta din ce în ce mai slab şi mai neliniştit în fiecare zi.
— Crezi c-o să moară? îl întrebă Ruth pe senator.
— Sper că nu.
— Ar putea s-o ia razna şi să omoare pe cineva?
