Detesta să spună asta; detesta s-o recunoască. Mai ales în faţa lui Ned Wishnell.
— Jimmy. Nu te-am înţeles.
— Nu ştiu! strigă Jim.
Umilitor.
— Nu ştiu unde sunt!
Apoi linişte. Apoi ceva de neînţeles.
— Ned, nu te-am înţeles, spuse Jim.
Încerca să-i imite intonaţia. Încerca să aibă un pic de demnitate.
— Vezi vreun reper? îl întrebă Ned.
— Fort Niles este, ăă... cred că la trei kilometri vest, spuse Jimmy, dar chiar în timp ce vorbea îşi dădu seama că nu mai poate vedea insula.
Se lăsase ceaţa şi se făcuse întuneric ca şi cum ar fi fost seară, cu toate că era doar zece dimineaţa. Nu ştia în care direcţie se află insula.
— Aruncă ancora şi stai acolo, spuse Ned Wishnell şi întrerupse legătura.
Ned a fost cel care l-a găsit pe puşti. Îi luă câteva ore, dar îl găsi pe Jimmy. Îi anunţase şi pe ceilalţi pescari şi toţi îl căutau. Chiar şi câţiva pescari de pe Fort Niles
porniră în căutarea lui Jim Burden. Vremea era groaznică. Pe aşa o vreme şi într-o zi normală toţi ar fi tras la mal, dar acum rămaseră să-l caute pe tânărul Jimmy. Chiar şi Angus Addams porni în căutarea lui Jim Burden. Aşa se cuvenea. Puştiul avea doar nouăsprezece ani şi se pierduse.
Dar Ned Wishnell fu cel care-l găsi. Nimeni nu ştia cum. Tipul era însă un Wishnell
– un pescar talentat, un erou al apelor –, aşa că nimeni nu se miră că găsise o barcă
mică, pierdută în ceaţă, în oceanul imens, fără să aibă nici cea mai vagă idee unde să
caute. Toţi erau obişnuiţi cu miracolele marine ale celor din familia Wishnell.
Până să ajungă Ned la Mighty J, vremea se înrăutăţise foarte tare şi Jim Burden, în ciuda micii sale ancore, fusese dus de ape mult mai departe de locul unde se oprise pentru a chema ajutoare. Nu că Jim ar fi ştiut unde se află de la bun început. Auzi barca lui Ned Wishnell înainte s-o poată vedea. Îi auzi motorul prin ceaţă.
— Ajutor! strigă Jim. SOS!
Ned îl încercui de câteva ori, apoi ieşi din ceaţă cu barca aceea imensă şi superbă şi cu faţa frumoasă şi masculină. Ned era furios. Furios şi tăcut. Ziua lui de pescuit se dusese naibii. Jim Burden îşi dădu imediat seama că Ned e furios, şi i se strânse stomacul. Ned Wishnell îşi trase barca lângă Mighty J. Începuse să plouă. Era cald pentru luna noiembrie în Maine, ceea ce însemna că era o vreme mizerabilă, frig şi umezeală. Vântul purta ploaia în toate părţile. Deşi avea mănuşi, mâinile lui Jim erau crăpate şi stacojii, dar Ned Wishnell nu purta mănuşi. Nu purta nici căciulă. Văzând asta, Jim îşi scoase şi el repede căciula şi-o aruncă jos. Regretă imediat decizia, fiindcă
ploaia rece îi biciuia capul.
— Salut, spuse el pe un ton jalnic.
Ned îi aruncă o funie şi-i spuse:
— Leag-o.
Vocea lui era sugrumată de nervi.
Jim legă bărcile una de cealaltă – barca mică şi ieftină alături de frumuseţea lui Wishnell. Mighty J se legăna liniştită şi total nefolositoare, în timp ce barca lui Ned aştepta cu motorul pornit.
— Sigur ai rămas fără combustibil? întrebă Ned.
— Destul de sigur.
— Destul de sigur?
Era dezgustat. Jim nu răspunse.
— N-ai vreo problemă la motor?
— Nu cred, a răspuns Jim.
Dar după voce părea nesigur. Ştia că-şi pierduse orice credibilitate.
Ned părea furios.
— Deci nu ştii dacă barca a rămas fără combustibil.
— Nu... nu sunt sigur.
— O să arunc o privire, spuse Ned.
Se aplecă peste bord ca să tragă barca Mighty J mai aproape de a lui. Îşi folosi cârligul ca să agaţe barca lui Jim şi făcu asta cu o mişcare bruscă. Era într-adevăr foarte enervat. De obicei se purta foarte atent cu bărcile. Jim se aplecă şi el să le tragă mai aproape una de alta. Bărcile săltau pe marea agitată. Se depărtau şi apoi se izbeau iar una de alta. Ned, încălţat cu cizme, puse un picior pe marginea bărcii lui şi se balansă
ca să sară pe Mighty J. Era o mişcare prostească pentru un marinar de talia lui Ned Wishnell. Dar Ned era nervos şi neatent. Şi ceva s-a întâmplat. Bătea vântul, s-a ridicat un val, un picior a alunecat, o mână şi-a pierdut aderenţa. Ceva s-a întâmplat.
