— Ai văzut vreodată o nenorocită de maimuţă? a întrebat Fred. Cum arată o maimuţă? O maimuţă de doi metri are o alonjă de 3 metri. Ştii cât de puternică e-o maimuţă? N-ai putea bate o maimuţă de doi metri. Ai fi demolat!
— Dar n-ar şti cum să se bată, spuse Don. Ăsta-i avantajul meu. Ştiu să mă bat.
— Prostii. Noi pornim de la ideea că maimuţa ştie să se bată.
— Ba nu pornim de la ideea asta.
— Atunci de ce mai vorbim? Cum putem să vorbim despre o luptă cu o maimuţă
de doi metri dacă maimuţa nu poate să se bată?
— Spun doar c-aş fi în stare să bat o maimuţă de doi metri dacă ar putea să se bată.
Don vorbea foarte calm. Era regele logicii.
— Dacă o maimuţă de doi metri ar putea să se bată, aş bate-o.
— Şi cu dinţii cum rămâne? întrebă Carl Cobb cu un interes vădit.
— Carl, taci din gură, spuse cumnatul său Fred.
— E-o întrebare bună, spuse Don dând din cap cu înţelepciune. Maimuţa n-ar avea voie să-şi folosească dinţii.
— Atunci n-ar fi luptă! ţipă Fred. Aşa ar lupta o maimuţă! Ar muşca!
— Fără muşcături, spuse Don, şi verdictul lui era final.
— Ar boxa? Asta-i? întrebă Fred. Spui c-ai putea să baţi o maimuţă de doi metri într-un meci de box?
— Exact, răspunse Don.
— Dar maimuţa n-ar şti să boxeze, spuse Carl Cobb, încruntându-se.
Don încuviinţă, stăpân pe sine.
— Exact, de aia aş câştiga.
Lui Fred Burden nu-i rămase decât să-l pocnească pe Don. Aşa că-l pocni. Angus Addams a spus după aceea că l-ar fi pocnit chiar el dacă Don ar mai fi adăugat vreun cuvânt despre meciul de box cu o maimuţă de doi metri, dar Fred a fost primul care n-a mai rezistat, aşa că-i dădu lui Don una peste ureche. Carl Cobb păru atât de surprins, că-l scoase din sărite pe Angus, aşa că Angus îl pocni pe Carl. Apoi Fred îi trase un pumn lui Angus. Carl îi trase şi el una lui Angus, dar nu foarte tare. Don se ridică de pe podea şi se aruncă urlând spre Fred, proiectându-l peste nişte scaune libere care căzură zăngănind.
Cei doi bărbaţi, Fred şi Don, se tăvăleau pe jos. Ajunseseră, nu se ştie cum, cu capul unuia în dreptul picioarelor celuilalt, ceea ce nu-i un mod prea eficient de bătaie.
Arătau ca o stea de mare, imensă şi stângace, toată numai braţe şi picioare. Fred Burden era deasupra, şi-şi propti vârful cizmei ca să se învârtească şi să-l apuce mai bine pe Don.
Carl şi Angus se opriseră din bătaie. Oricum, n-aveau nici un interes. Fiecare încasase câte-un pumn şi cam asta a fost tot. Acum stăteau unul lângă celălalt, cu spatele la bar, şi se uitau la prietenii lor întinşi pe podea.
— Prinde-l, Fred! ţipă Carl, uitându-se pieziş şi fricos la Angus.
Angus îl ignoră. Nu-i păsa că Don Pommeroy era bătut. O merita, idiotul. O
maimuţă de doi metri. Pentru numele lui Dumnezeu!
Fred Burden îşi înfipse dinţii în pielea lui Don şi muşcă. Don urlă la această
nedreptate.
— Fără muşcături! Fără muşcături!
Era în culmea furiei, pentru că spusese încă de la început regulile când vorbise despre maimuţa de doi metri. Aşezat la bar, Angus Addams mai privi o vreme învălmăşeala aceea ciudată de pe podea, apoi, cu un oftat, se întoarse spre barman şi-l rugă să-i facă nota de plată. Barmanul, un om mic şi uscăţiv, cu o expresie îngrijorată, ţinea în mână o bâtă de baseball jumătate cât el.
— N-ai nevoie de aia, spuse Angus, arătând spre bâtă.
Barmanul păru uşurat şi băgă bâta înapoi sub tejghea.
— Să chem poliţia?
— Nu trebuie să-ţi faci griji, prietene. Nu-i nici o problemă. Lasă-i să se bată cât vor.
— De ce se bat? întrebă barmanul.
— Ei, sunt vechi prieteni, spuse Angus, iar barmanul zâmbi uşurat ca şi cum asta ar fi explicat totul.
Angus îşi achită nota, trecu pe lângă cei doi (care se luptau şi mârâiau întinşi pe jos) şi dădu să urce în cameră să doarmă.
— Unde pleci? strigă Don Pommeroy de pe podea după Angus, în timp ce acesta pleca. Unde dracu’ te duci?
Angus părăsise lupta fiindcă socotea că nu-i nimic de capul ei, dar până la urmă s-a dovedit că totuşi era ceva.
Fred Burden era un ticălos tenace, şi Don era pe cât de prost, pe-atât de încăpăţânat, şi nici unul din ei nu se lăsa păgubaş. Au continuat să se bată încă vreo zece minute după ce Angus plecase la culcare. Mai târziu, Carl Cobb povesti lupta: Fred şi Don erau „ca doi câini pe un câmp“, muşcându-se şi lovindu-se. Don a încercat să-i spargă
