Dorea ca războiul să continue, dar în noiembrie 1957 al patrulea război al homarilor dintre Courne Haven şi Fort Niles a luat sfârşit. Războaiele homarilor tind să înceteze în timpul iernii. Mulţi pescari se opresc din lucru în noiembrie, în cel mai bun caz, pentru că vremea se înrăutăţeşte. Când sunt mai puţini pescari pe mare, şansele unei confruntări scad. Războiul s-ar fi oprit de la sine din cauza vremii rele. Ambele insule s-ar fi potolit iarna, iar în primăvară vechile dispute ar fi fost uitate. Dar în 1957
lucrurile nu s-au petrecut astfel.
Pe 8 noiembrie, Jim Burden, un tânăr pescar de pe insula Courne Haven, ieşi la pescuit. Avea de gând să-şi alimenteze mai întâi barca, dar înainte să ajungă la pompele de combustibil observă nişte balize străine, de un verde ţipător, plutind printre capcanele lui. Erau balizele lui Ira Pommeroy, de pe insula Fort Niles. Jim le recunoscu imediat. Ştia cine-i Ira Pommeroy. Ira Pommeroy, soţul Rhondei, tatăl lui Webster, Conway, John şi toţi ceilalţi, era fratele lui Don Pommeroy, care acum învăţa din nou să meargă într-un spital din Rockland, abilitate pe care-o pierduse după ce fusese bătut de Fred Burden, tatăl lui Jim Burden.
Ira Pommeroy îi hărţuise pe Fred Burden şi pe tânărul Jim luni în şir. Dar Jim se săturase. Doar cu o zi înainte, Jim Burden îşi pusese capcanele chiar pe coasta de nord a insulei Courne Haven. Erau atât de aproape de Courne Haven, încât Jim le putea vedea din casă. Erau puse într-un loc în care pescarii de pe Fort Niles n-aveau ce căuta.
Ca să pună mişeleşte acele capcane, Ira Pommeroy ar fi trebuit să vină acolo în toiul nopţii. Ce-l împinsese să facă una ca asta? Omul ăla nu dormea?
Trebuie spus că balizele puse de Ira Pommeroy pe teritoriul lui Jim erau false. Nu era nici o capcană la capătul liniilor; doar blocuri de ciment. Planul lui Ira Pommeroy nu era să fure homarii lui Jim Burden, ci să-l aducă pe Jim Burden în pragul nebuniei.
Şi a funcţionat. Jim, un adolescent destul de blajin de nouăsprezece ani, care fusese intimidat de războiul homarilor, îşi pierdu într-o clipă orice urmă de sfială şi porni să-l caute pe Ira Pommeroy. Fierbea de furie. Nu obişnuia să înjure, dar pe măsură ce gonea cu barca peste valuri spunea printre dinţi lucruri ca „La dracu’! La dracu’! La dracu’ cu el!“.
Ajunse la Fort Niles şi plecă în căutarea bărcii lui Ira Pommeroy. Nu era sigur că o
va recunoaşte, dar era cât se poate de hotărât s-o găsească. Se descurca, de bine de rău, prin apele din apropiere de Fort Niles, dar tot trecu foarte aproape de nişte stânci ascuţite pe care nu le văzuse din spatele cârmei. Şi oricum nu era atent la fundul mării sau la balizele care-ar fi trebuit să-l ajute să se întoarcă acasă. Nu se gândea la întoarcerea acasă. Căuta orice barcă a pescarilor de pe Fort Niles.
Scruta orizontul după stoluri de pescăruşi care aveau să-l ducă până la bărcile de pescuit. De câte ori zărea o barcă, se repezea spre ea, apoi încetinea şi se uita atent să
vadă cine-i la bord. Nu spunea nimic pescarilor şi nici aceştia nu-i spuneau nimic. Se opreau şi se uitau la el. „Ce face puştiul ăsta? Ce dracu’ s-a-ntâmplat cu faţa lui? E
vânăt, pentru numele lui Dumnezeu.“
Jim Burden nu spunea nimic. Gonea mai departe în căutarea lui Ira Pommeroy. Nu plănuise ce-avea să facă atunci când îl va găsi, dar gândurile lui se învârteau în jurul ideii de crimă.
Din nefericire, lui Jim Burden nu-i trecuse prin minte să caute barca lui Ira Pommeroy în portul din Fort Niles, unde se afla de fapt, legănându-se uşor. Ira Pommeroy îşi luase o zi liberă. Era extenuat după o noapte petrecută plantând blocuri de ciment în apropiere de Courne Haven, aşa că dormi până la 8 dimineaţa. În timp ce Jim Burden gonea peste Atlantic în căutarea lui Ira, acesta era în pat cu nevastă-sa Rhonda, făcând încă un fiu.
Jim Burden se avântă foarte departe. Mult mai departe decât ar fi ajuns vreodată o barcă de pescuit homari. Dincolo de orice geamandură. Se luă după ceea ce credea că-i un stol de pescăruşi departe, în larg, dar pescăruşii dispărură când el se apropie. Se făcură nevăzuţi ca zahărul într-o cană cu apă fierbinte. Jim Burden îşi încetini barca şi privi în jur. Unde se afla? Vedea insula Fort Niles licărind la orizont ca o nălucă
cenuşie. Furia lui se transformase acum în frustrare, care dispărea şi ea încet, înlocuită
de un soi de nelinişte. Vremea se înrăutăţea. Valurile creşteau din ce în ce mai tare.
Cerul era brăzdat de nori negri care se adunau repede. Jim nu era deloc sigur unde se afla.
— La dracu’, spuse Jim Burden. La dracu’ cu el.
Şi apoi rămase fără combustibil.
— La dracu’! spuse din nou, de astă dată foarte serios.
Încercă să pornească iar motorul, dar fără succes. Nu mai era nimic de făcut. Nu se gândise că se poate întâmpla aşa ceva. Nu se gândise la rezervor.
— O, Doamne, spuse Jim Burden, tânărul de nouăsprezece ani.
Acum, pe cât îi era de frică, pe atât se simţea de ruşinat. Mare pescar era şi el, să nu se gândească la rezervor! Cât de prost putea să fie! Jim luă radioul şi lansă un mesaj de ajutor.
— Ajutor, am rămas fără combustibil, transmise el.
Nu era sigur că există vreun fel mai profesionist de-a spune asta în limbajul nautic.
De fapt, nici nu ştia atât de multe lucruri despre navigaţie. Era primul an în care ieşea de unul singur la pescuit. Lucrase ani buni ca ajutor pe barca tatălui său şi credea că
ştie tot ce trebuie despre ocean, dar îşi dădu seama că în tot acel timp fusese un simplu pasager. Tatăl lui avusese grijă de toate, în timp ce el făcea doar munca brută în spatele bărcii. Nu fusese atent în toţi acei ani şi acum era singur pe o barcă în mijlocul pustietăţii.
— Ajutor! repetă el prin radio.
Apoi îşi aminti cuvântul.
— SOS! SOS!
Prima voce pe care-o auzi a fost aceea a lui Ned Wishnell, şi-l făcu pe Jim să tresară.
Toată lumea spunea că Ned Wishnell era cel mai bun pescar din Maine. Un astfel de lucru nu i s-ar fi întâmplat niciodată lui Ned Wishnell, sau oricărui Wishnell. Jim sperase, în sinea lui, să poată ieşi din încurcătura aceea fără ca Ned Wishnell să afle.
— Jimmy, tu eşti? se auzi cu întreruperi vocea lui Ned.
— Aici Mighty J8, răspunse Jim.
Credea că pare mai matur dacă vorbeşte în numele bărcii. Dar imediat i se făcu ruşine de acel nume. Sigur că da... Mighty J.
— Tu eşti, Jimmy? se auzi din nou vocea lui Ned.
— Aici Jimmy, răspunse Jim. Am rămas fără combustibil. Îmi pare rău.
— Unde eşti, fiule?
— Eu... ă... nu ştiu.
