— Nu cred, răspunse Mary.
— Eu simt de fiecare dată. E ca un clic! Şi ăsta e băiat. Ştiu de fiecare dată. Iar tu o să
ai o fată. Pariez c-o să fie fată. Ce zici de asta? Când o să crească, o să se poată căsători cu unul dintre băieţii mei. Şi-o să fim rude.
Rhonda o înghionti pe Mary atât de tare, încât era s-o dea jos.
— Suntem deja rude, spuse Mary. Prin Len şi Kitty.
— O să-ţi placă să ai un copil, spuse Rhonda. Este cel mai amuzant lucru.
Dar nu era cel mai amuzant lucru. Nu pentru Mary. N-a putut pleca de pe insulă
când a trebuit să nască. Fusese un coşmar. Soţul ei nu suporta ţipetele şi pe toate femeile din jur, aşa că s-a dus la pescuit şi a lăsat-o să nască fără ajutorul lui. Era o cruzime, din mai multe puncte de vedere. Toată săptămâna fusese furtună pe mare şi nici unul dintre pescari nu îndrăznise să-şi scoată barca în larg. Dar în acea zi Stan şi ajutorul lui speriat de moarte au plecat la pescuit. S-ar fi zis că preferă să-şi rişte viaţa decât s-o ajute pe soţia lui sau s-o audă cum se chinuie. Se aştepta la un băiat, dar a fost destul de politicos ca să-şi ascundă dezamăgirea când a ajuns acasă şi şi-a cunoscut fetiţa. N-a fost primul care a ţinut-o în braţe, pentru că senatorul Simon Addams era deja acolo şi pusese stăpânire pe copil.
— O... nu-i aşa că-i cel mai drăgălaş bebeluş? spunea Simon întruna, iar femeile se distrau pe seama tandreţei lui.
— Cum s-o botezăm? îl întrebă încet Mary pe soţul ei. Îţi place Ruth?
— Nu-mi pasă cum o botezi, răspunse Stan Thomas despre fiica lui care se născuse doar cu o oră mai devreme. Bănuţ, numeşte-o cum vrei tu.
— Vrei s-o ţii în braţe? îl întrebă Mary.
— Trebuie să mă spăl, spuse el. Miros ca o plasă de momeală.
10
Ce spui despre o plimbare printre fragilele maree vii, printre stâncile acoperite de alge şi grămezile de pietre preţioase care decorează grădinile mării?
Cuvinte despre crabi, creveţi şi homari
William B. Lord
1867
Veni şi luna iulie a anului 1976, nici pe departe atât de interesantă pe cât ar fi putut să fie.
Sărbătoarea bicentenarului trecu pe Fort Niles fără mari festivităţi. Ruth se gândi că
locuieşte în singurul loc din America în care nu se putea organiza o aniversare decentă.
Cu toate că, dintr-un impuls patriotic, taică-său îi dădu liber lui Robin în acea zi, el tot ieşi la pescuit. Ruth îşi petrecu vacanţa cu doamna Pommeroy şi cu cele două surori ale ei. Doamna Pommeroy încercase să coasă costumaţii pentru toate patru. Ar fi vrut să se costumeze ca doamnele din colonii şi să defileze la parada din oraş, dar până în dimineaţa zilei de 4 iulie reuşise să termine numai costumul lui Ruth, şi ea refuză să fie singura care se deghiza astfel. Aşa că doamna Pommeroy îi dădu costumul lui Opal, iar bebeluşul Eddie îl umplu imediat de vomă.
— Acum rochia pare mai autentică, spuse Ruth.
— A mâncat budincă azi-dimineaţă, spuse Opal, ridicând din umeri. Eddie vomită
întotdeauna după ce mănâncă budincă.
Pe Strada Principală se organizase o mică paradă la care numărul participanţilor era mai mare decât al privitorilor. Senatorul Simon Addams recită din memorie discursul de la Gettysburg, aşa cum făcea de fiecare dată când se ivea ocazia. Robin Pommeroy pregăti nişte artificii ieftine trimise de fratele său Chester. Se arse atât de rău la mână, că nu mai putu să meargă două săptămâni la pescuit. Asta îl enervă atât de tare pe tatăl lui Ruth, încât îl concedie pe Robin şi angajă un nou ajutor, pe nepotul de zece ani al lui Duke Cobb, un copil uscăţiv şi slab ca o fetiţă de clasa a treia, cu totul nefolositor şi speriat de homari. Dar puştiul era ieftin.
— Puteai să mă angajezi pe mine, îi spuse Ruth tatălui ei.
Se supără o vreme, dar nu vorbea serios şi el ştia asta.
Aşa că luna iulie era aproape gata şi, într-o după-amiază, doamna Pommeroy primi cel mai neobişnuit telefon. Cineva suna de pe Courne Haven. Era pastorul Toby Wishnell.
Pastorul Wishnell voia să ştie dacă doamna Pommeroy era dispusă să petreacă o zi sau două pe Courne Haven. Se părea că avea să fie o nuntă mare pe insulă, şi mireasa îi mărturisise pastorului că-şi făcea griji în legătură cu felul în care îi va fi aranjat părul.
Nu exista o coafeză profesionistă pe Courne Haven şi mireasa, care nu mai era chiar foarte tânără, dorea să arate cât de bine se putea.
— Nu sunt o coafeză profesionistă, domnule pastor, spuse doamna Pommeroy.
Pastorul Wishnell spuse că asta era mai puţin important. Mireasa angajase un fotograf din Rockland, la un preţ considerabil, ca să imortalizeze nunta, şi dorea să
arate foarte bine în fotografii. Se baza pe pastor s-o ajute. Toby Wishnell recunoscu deschis că era o cerere destul de ciudată pentru un preot, dar primise altele şi mai ciudate. Oamenii se aşteptau ca preoţii lor să fie izvoare de informaţie în toate domeniile, îi mărturisi pastorul doamnei Pommeroy, şi această mireasă nu era o excepţie. Îi explică mai departe că femeia era cumva mai îndreptăţită decât alţii să-i ceară o favoare personală, pentru că şi ea făcea parte din familia Wishnell. Era de fapt verişoara lui de-a doua, Dorothy Wishnell, cunoscută sub numele de Dotty. Dotty se căsătorea pe 30 iulie cu Charlie, fiul cel mare al lui Fred Burden.
Oricum, continuă pastorul, el îi spusese lui Dotty că exista pe Fort Niles o coafeză
talentată. Cel puţin asta auzise de la Ruth Thomas, care-i povestise că doamna Pommeroy se pricepea destul de bine la coafat. Doamna Pommeroy îi răspunse pastorului că nu credea că e ceva special, că nu fusese la nici o şcoală, sau ceva de felul ăsta.
Pastorul spuse: „Sigur te vei descurca. Şi încă ceva...“ Se pare că Dotty, aflând că
doamna Pommeroy se pricepea aşa de bine la aranjat părul, se întreba dacă n-ar fi dispusă să se ocupe şi de mire. Şi de cavalerul de onoare, dacă n-avea nimic împotrivă.
Şi de domnişoara de onoare, mama miresei, tatăl miresei, fetele cu flori şi alţi membri ai familiei mirelui. Dacă nu era deranjul prea mare. Şi, spuse pasto-rul Wishnell, dacă
se gândea mai bine, nici lui nu i-ar fi stricat o tunsoare nouă.
