Ned Wishnell căzu în apă.
Jim se holbă în jos către bărbat, şi prima lui reacţie a fost aproape să se amuze. Ned Wishnell în apă! Era cel mai nefiresc lucru. Ca şi cum ar fi văzut o călugăriţă
dezbrăcată. „Să nu-ţi vină să crezi!“ Ned era ud leoarcă şi când ieşi la suprafaţă gâfâi, iar buzele lui formară un cerc mic şi neînsemnat. Ned, cuprins de panică, privi în sus la Jim Burden cu o expresie total nepotrivită pentru un Wishnell. Ned Wishnell era disperat, la ananghie. Aşa că Jim Burden simţi, pe lângă amuzament, mândrie. Ned Wishnell avea nevoie de ajutorul lui Jim Burden. Uite cum se-ntoarce roata.
„Să nu-ţi vină să crezi!“
Reacţiile trecătoare ale lui Jim îl împiedicaseră să ia o decizie rapidă care să-i salveze viaţa lui Ned Wishnell. Dacă ar fi luat repede un cârlig şi i l-ar fi aruncat lui Ned, dacă s-ar fi aplecat să-l prindă chiar şi când Ned se scufunda, poate că lucrurile ar fi fost altfel. Dar în timp ce Jim se amuza şi se simţea mândru, un val împinse cele două
bărci una spre cealaltă. Bărcile se izbiră cu o forţă care aproape că-l doborî pe Jim. Între cele două bărci era desigur Ned Wishnell, care, când bărcile se dezlipiră, dispăruse. Se dusese la fund.
Trebuie să-l fi făcut praf. Purta cizme înalte, care probabil se umpluseră cu apă, aşa că n-a mai putut să înoate. Orice s-ar fi întâmplat, Ned Wishnell dispăruse.
Aşa s-a încheiat cel de-al patrulea război al homarilor dintre Fort Niles şi Courne Haven. Pierderea lui Ned Wishnell a fost o tragedie pentru ambele insule şi a pus capăt războiului. Reacţia de pe Fort Niles şi Courne Haven a fost aproape ca reacţia unei întregi naţiuni când, după câţiva ani, Martin Luther King Jr. a fost împuşcat. O
populaţie şocată, pusă în faţa unui fapt imposibil – toţi se simţeau afectaţi de acea moarte (şi poate şi un pic vinovaţi). Exista, pe cele două insule, un sentiment că ceva fusese fundamental greşit dacă s-a putut ajunge la o astfel de tragedie, dacă lupta a mers atât de departe, încât un om ca Ned Wishnell să moară din cauza ei.
Nu e sigur că moartea unui alt pescar ar fi stârnit astfel de sentimente. Ned Wishnell era patriarhul unei dinastii care păruse intangibilă. Nu luase parte la războiul
homarilor. Nu-şi scosese uneltele din apă, ca Stan Thomas, dar fusese mereu deasupra unor astfel de conflicte şi era imparţial, la fel ca Elveţia. De ce s-ar fi băgat pe alte teritorii, sau de ce-ar fi fost nevoit să taie frânghiile altora? El ştia unde sunt homarii.
Alţi pescari încercau să-l urmărească, să-i înveţe secretele, dar lui Ned nu-i păsa. Nu încerca să-i alunge. Nici nu-i băga în seamă. Nu puteau să prindă ce prindea el. Nu era intimidat de nimeni. Nu era răutăcios. Îşi permitea să nu fie astfel.
Faptul că Ned Wishnell se înecase în timp ce încerca să salveze un băiat prins în acest război era ceva foarte urât pentru toată lumea. Până şi Ira Pommeroy, care era practic responsabil de această tragedie, fusese şocat. Ira începu să bea mult, mult mai mult decât de obicei, şi se transformă dintr-un beţiv obişnuit într-un beţiv notoriu. La câteva săptămâni de la moartea lui Ned Wishnell, Ira Pommeroy îşi rugă nevasta, pe Rhonda, să-l ajute să scrie o scrisoare de condoleanţe doamnei Ned Wishnell. Dar văduva Wishnell nu era de găsit. Dispăruse de pe insula Courne Haven.
Ea oricum nu era de-acolo. Ca toţi bărbaţii din familia Wishnell, Ned se căsătorise cu o frumuseţe de departe. Doamna Wishnell era o femeie inteligentă, roşcată, cu picioare lungi, dintr-o familie bună din nord-est care îşi petrecea verile în Kennebunkport, Maine. Nu era ca celelalte soţii de pescari. Asta-i sigur. Se numea Allison şi-l întâlnise pe Ned când naviga cu familia ei pe coasta din Maine. L-a văzut pe barca lui şi a fost fermecată de frumuseţea lui, fascinată de tăcerea lui şi de hărnicia de care dădea dovadă. Şi-a convins părinţii să-i urmărească barca până când au ajuns la portul din Courne Haven. Apoi s-a dus la el şi i-a vorbit cu îndrăzneală. Îl plăcea mult; o făcea să tremure. Nu semăna deloc cu ceilalţi bărbaţi pe care-i ştia, şi s-a căsătorit cu el, spre uimirea familiei, după numai câteva săptămâni. Îl iubise nebuneşte, dar după moartea lui n-o mai reţinea nimic pe insula Courne Haven. Era îngrozită de acel război şi de înecul soţului.
Frumoasa Allison Wishnell află despre moartea soţului ei, privi în jur şi se întrebă
ce naiba căuta ea pe o stâncă în mijlocul oceanului. Era un sentiment îngrozitor. Era ca şi cum s-ar fi trezit după o noapte de beţie în patul murdar al unui străin. Parcă s-ar fi trezit la închisoare într-o ţară străină. Cum ajunsese acolo? Îşi privi vecinii şi văzu că se purtau ca nişte animale. Şi ce era cu casa aceea care mirosea a peşte în care locuia? şi de ce era doar un singur magazin pe insulă, unde nu se vindeau decât conserve prăfuite?
şi de ce era vremea atât de îngrozitoare? A cui fusese ideea asta?
Când s-a înecat soţul ei, doamna Ned Wishnell era foarte tânără, abia trecuse de douăzeci de ani. Imediat după înmormântare, se întoarse la părinţii ei. Renunţă la numele soţului ei şi deveni din nou Allison Cavanaugh. Se înscrise la colegiul Smith, unde studie istoria artei, şi nu spuse nimănui că fusese nevasta unui pescar de homari.
Lăsă totul în urmă pe insulă, chiar şi pe fiul ei. Nu păruse să stea prea mult pe gânduri când luase acea decizie, şi nici foarte afectată. Oamenii ziceau că doamna Ned Wishnell
nu fusese niciodată foarte apropiată de copil, care avea ceva ce-o înspăimânta. Cei din familia Wishnell din Courne Haven insistară ca acel copil să rămână cu ei, şi aşa a şi fost. A renunţat la el.
Băiatul urma să fie crescut de unchiul său, un bărbat tânăr care abia terminase seminarul şi voia să devină preotul tuturor insulelor necunoscute din Maine. Se numea Toby. Pastorul Toby Wishnell. Era cel mai tânăr dintre fraţii Wishnell, şi la fel de chipeş, dar într-un fel mult mai delicat. Toby Wishnell era primul membru al familiei care nu devenise pescar. Copilul – băieţelul lui Ned Wishnell – urma să fie responsabilitatea lui. Băieţelul se numea Owney şi avea doar un an.
Owney Wishnell n-a lăsat să se vadă că i-ar fi fost dor de mama lui după ce ea a plecat. La fel, nu s-a văzut nici dacă i-a fost dor de tatăl său înecat. Era un copil tăcut, mare şi blond. Nu făcea greutăţi nimănui, doar în clipa când era scos din cadă. Atunci ţipa şi se lupta, uimindu-i pe toţi cât e de puternic. Părea că singurul lucru pe care-l voia Owney era să stea tot timpul în apă.
La câteva săptămâni după ce Ned Wishnell a fost îngropat, când era evident că
războiul se încheiase, Stan Thomas îşi lansă barca la apă şi începu să pescuiască din nou cu un sentiment de supremaţie. Pescuia cu o încăpăţânare ce avea să-i câştige porecla de Lacomul Numărul Doi (succesorul lui Angus Addams, care era Lacomul Numărul Unu). Perioada lui de om casnic alături de soţie luase sfârşit. Era evident că
Mary Smith-Ellis Thomas nu mai era partenerul lui. Partenerul lui era orice adolescent care muncea pe brânci pe vasul lui ca ajutor.
Stan se întorcea acasă la Mary spre sfârşitul amiezii, mort de oboseală şi dus pe gânduri. Ţinea un jurnal cu detaliile fiecărei zile de pescuit, ca să noteze cantităţile de homari din fiecare zonă a oceanului. Petrecea nopţi întregi alături de hărţi şi calculatoare şi n-o includea şi pe Mary în munca lui.
— Ce faci? îl întreba ea. La ce lucrezi?
— La pescuit, îi răspundea el.
Pentru Stan Thomas, orice muncă legată de pescuit era tot pescuit, chiar dacă avea loc pe uscat. Şi cum soţia lui nu era pescar, părerile ei nu-i erau de folos. Încetase s-o mai cheme în poala lui şi ea n-ar fi îndrăznit să se aşeze neinvitată. Era o perioadă
sumbră din viaţa lor. Mary începuse să înţeleagă ceva despre soţul ei, ceva care nu era plăcut. În timpul războiului homarilor, când Stan îşi scosese barca şi uneltele pe uscat, crezuse că soţul ei era un om onorabil. Soţul ei se oprise din pescuit pentru că era un om paşnic. Acum îşi dădea seama cât de mult greşise. Nu se implicase în acel război numai pentru că voia să-şi protejeze interesele şi pentru ca, după ce avea să se termine şi putea ieşi din nou la pescuit, să câştige cât mai mult. Şi acum, fiindcă-i reuşise planul, bucuria lui era fără margini.
Îşi petrecea serile transcriind notiţele luate pe vas în registre pline cu şiruri lungi şi
complicate de cifre. Însemnările erau meticuloase şi consemnau totul de ani buni. În unele seri, Stan dădea paginile înapoi şi cugeta la cantităţile mari de homari înregistrate cu mult timp în urmă. Şi câteodată vorbea cu registrele lui. „Aş vrea să fie octombrie tot anul“, le spunea el şirurilor lungi de cifre.
În unele nopţi vorbea şi cu calculatorul, în timp ce lucra, şi-i spunea „Te aud! Te aud!“ sau „Nu mă mai tachina!“.
În decembrie, Mary îi spuse soţului ei că este însărcinată.
— Foarte bine, Bănuţ, răspunse el, nici pe departe atât de entuziasmat pe cât crezuse ea c-o să fie.
Mary îi trimise în secret o scrisoare Verei Ellis, spunându-i că e însărcinată, dar nu primi nici un răspuns. Asta o dărâmă; plânse întruna. Singura persoană care părea interesată de sarcina lui Mary era vecina ei, Rhonda Pommeroy, care, ca de obicei, era şi ea însărcinată.
— Probabil o să am un băiat, spuse Rhonda ameţită.
Rhonda era beată, ca de obicei. Beată într-un mod drăguţ, ca şi cum ar fi fost o fată
tânără care pune pentru prima dată în viaţa ei gura pe băutură. Beată într-un mod adorabil.
— Mary, eu cred c-o să am încă un băiat, aşa că tu trebuie să faci o fată. Ai simţit când ai rămas însărcinată?
