câteva sticle în cap lui Fred, iar Fred i-a rupt câteva degete lui Don, atât de tare, încât le puteai auzi pocnind. Barmanul, un om nu prea deştept, nu-şi făcea griji, pentru că
Angus îi spusese să nu se îngrijoreze.
Chiar şi când Fred stătea pe pieptul lui Don, ţinându-l de păr şi dându-l cu capul de podea, barmanul n-a intervenit. Fred l-a lovit până când Don a rămas inconştient, apoi s-a retras gâfâind. Barmanul lustruia o scrumieră cu cârpa când Carl i-a spus:
— Poate-ar fi bine să suni pe cineva.
Barmanul se uită peste tejghea şi văzu că Don nu mai mişca şi că avea faţa terci.
Fred era şi el plin de sânge, şi unul din braţe îi atârna ciudat. Barmanul chemă poliţia.
Angus Addams nu află despre aceste lucruri decât a doua zi dimineaţă, când se trezi ca să ia micul dejun şi să se pregătească de întoarcerea pe Fort Niles. Află că Don Pommeroy era în spital şi lucrurile nu arătau prea bine. Nu se trezise încă. Avea nişte
„probleme interne“, şi se spunea că un plămân îi era perforat.
— Drăcia dracului, spuse Angus, profund impresionat.
N-ar fi crezut niciodată că bătaia aceea ar fi putut degenera într-una atât de serioasă. Poliţia i-a pus lui Angus tot felul de întrebări, dar l-au lăsat să plece. Încă îl reţineau pe Fred Burden, dar şi el era atât de desfigurat, că nu-l acuzaseră deocamdată
de nimic. Poliţia nu ştia ce să facă, pentru că barmanul, singurul lor martor treaz şi de încredere, insista că cei doi bărbaţi erau vechi prieteni care doar se prosteau.
Angus ajunse pe insulă după-amiaza târziu, şi plecă să-l caute pe fratele lui Don, Ira, dar acesta auzise deja veştile. Primise un telefon de la poliţia din Rockland şi află
că fratele lui intrase în comă după ce se bătuse într-un bar cu un pescar din Courne Haven. Ira înnebuni de furie. Începu să se agite, să-şi încordeze muşchii, să ridice pumnii în aer şi să urle prin casă. Soţia lui, Rhonda, încercă să-l liniştească, dar el nici nu voia să audă. Avea de gând să ia o puşcă, să meargă pe Courne Haven şi „să le facă
nişte necazuri“ celor de-acolo. Voia să le-arate „vreo două“ şi să le dea „nişte lecţii“. Îşi adună câţiva prieteni pe care-i montă serios. Nimeni nu luă puşti la bord, dar pacea tensionată dintre cele două insule fusese spulberată şi cel de-al patrulea război al homarilor era pe cale să-nceapă.
Detaliile zilnice ale acelui război nu sunt importante, fiindcă a fost întocmai ca toate celelalte. Erau bătăi, capcane tăiate, încălcări de teritorii, vandalism, furturi, agresiuni, acuzaţii, paranoia, intimidări, teroare, laşitate şi ameninţări. De comerţ nici nu putea fi vorba. E destul de greu să te descurci din pescuit, dar e şi mai greu când pescarul trebuie să-şi petreacă ziua apărându-şi teritoriul sau atacând teritoriul altuia.
Fără să stea prea mult pe gânduri şi fără prea multă zarvă, tatăl lui Ruth îşi strânse capcanele, la fel cum făcuse şi tatăl său în timpul primului război al homarilor de pe Fort Niles din 1903. Îşi scoase barca pe uscat şi-o aduse în curtea din faţa casei.
— Eu nu mă implic în astfel de lucruri, le-a spus el vecinilor. Nu-mi pasă cine, ce şi cui a făcut.
Stan Thomas avea totul plănuit. Dacă nu se implica în acel război, pierdea mai puţini bani decât vecinii lui. Şi ştia că n-o să dureze o veşnicie.
Războiul dură şapte luni. Stan Thomas folosi acel timp ca să-şi repare barca, să-şi construiască noi capcane, să-şi repare frânghiile şi să-şi vopsească balizele. În timp ce vecinii lui se luptau întruna şi se aduceau unii pe alţii la sapă de lemn, el îşi lustrui echipamentul până ce arătă ca nou. Bineînţeles, îşi pierdu locurile de pescuit, dar ştia că oamenii o să se lupte până la epuizare şi că el o să-şi recapete teritoriul, ba încă şi ceva în plus. Între timp, îşi repară uneltele, îşi făcu fiecare bucată de alamă şi fiecare baliză să arate minunat. Mary, proaspăta lui soţie, îl ajută mult şi chiar vopsi foarte frumos balizele. Cu banii n-aveau probleme, casa fusese plătită de multă vreme, şi Mary era cât se poate de modestă. Îşi petrecuse întreaga viaţă într-o cămăruţă de cinci metri pătraţi şi niciodată nu avusese nimic al ei. Nu se aştepta la nimic şi nu cerea nimic. Putea să pregătească o tocăniţă copioasă numai dintr-un morcov şi o bucată de pui. Avea grijă de grădină, peticea hainele soţului ei şi-i cârpea ciorapii. Era obişnuită
cu o astfel de muncă. Nu era mare diferenţă între a cârpi ciorapi de lână şi a împerechea şosete de mătase.
Mary Smith-Ellis Thomas încercă, discret, să-l convingă pe soţul ei să-şi ia o slujbă
la casa Ellis şi să nu se mai întoarcă la pescuitul de homari, dar el nici nu voia să audă.
Nu voia să se apropie de nici unul dintre nemernicii ăia, spunea el. „Ai putea lucra la grajduri“, zicea ea, „şi n-ar trebui să-i vezi niciodată“. Dar el n-avea de gând să
rânească bălegarul de la caii nemernicilor ălora. Aşa că ea o lăsă baltă. Mary visa pe ascuns că soţul ei şi familia Ellis vor ajunge în timp să ţină unii la alţii, şi că ea se va putea întoarce în casa Ellis. Nu ca servitoare, ci ca un membru al familiei. Poate că Vera Ellis va ajunge să-l aprecieze pe Stan. Poate că Vera îi va invita pe Stan şi Mary la masa de prânz. Poate că Vera îi va turna o ceaşcă de ceai lui Stan şi-i va spune: „Sunt aşa fericită că Mary s-a căsătorit cu un domn atât de capabil.“
Într-o noapte, în pat, în noua ei casă şi cu proaspătul ei soţ, Mary începu, timid, să
facă aluzii la gândurile sale ascunse.
— Poate că-ntr-o zi am putea merge s-o vizităm pe domnişoara Vera... începu ea, dar soţul ei o întrerupse, spunându-i că mai degrabă şi-ar mânca propriul rahat decât s-o viziteze pe Vera Ellis.
— O, spuse Mary.
Aşa că renunţă şi-şi canaliză întreaga energie către ajutorul pe care i-l putea oferi soţului ei în lunile acelea secătuite de războiul homarilor. Primea în schimb mici şi preţioase dovezi de recunoştinţă. Lui îi plăcea să stea în sufragerie şi s-o privească în timp ce cosea perdele. Casa arăta imaculată, iar el era mişcat de încercările ei de-a o decora. Mary punea pe pervaz flori sălbatice în vaze de sticlă şi-i lustruia uneltele – cel mai adorabil lucru pe care-l putea face.
— Vino aici, îi spunea el la sfârşitul zilei, bătându-şi uşor genunchiul.
Mary se ducea şi i se aşeza în poală. El îşi deschidea braţele şi spunea „Vino aici“, şi ea se lipea de el. Când se îmbrăca frumos sau îşi făcea părul, el o striga Bănuţ, pentru că semăna cu un bănuţ proaspăt turnat şi lucios.
— Vino aici, Bănuţ, o striga el.
Sau când o privea călcându-i cămăşile, îi spunea:
— Ce treabă bună faci tu, Bănuţ.
Îşi petreceau fiecare zi împreună, pentru că el nu mai ieşea pe mare. În casa lor era un sentiment de lucru în echipă, neatins de disputele murdare în care erau prinşi toţi ceilalţi. Războiul homarilor dintre Courne Haven şi Fort Niles se petrecea în jurul lor, măcinându-i pe toţi, mai puţin pe ei. Ei erau domnul şi doamna Stan Thomas. Mary credea că aveau nevoie doar unul de celălalt. Casa lor era din ce în ce mai puternică, în timp ce casele altora se dărâmau.
Cele şapte luni de război au fost cea mai fericită perioadă din căsnicia lor. Acele şapte luni de război îi dădură lui Mary Smith-Ellis Thomas sentimentul că luase cea mai bună decizie plecând de lângă Vera Ellis pentru a se căsători cu Stan. Simţea cu adevărat că în sfârşit contează şi ea pentru cineva. Era obişnuită cu munca, dar nu era obişnuită să muncească pentru ea şi pentru propriul ei viitor. Soţul o iubea şi nu putea trăi fără ea. Ştia asta pentru că el i-o spunea.
— Eşti un copil bun, Bănuţ.
După şapte luni de îngrijire zilnică, instrumentele de pescuit ale lui Stan Thomas erau bune de dat exemplu. Când se uita la ele şi la barcă, Stan voia să-şi frece mâinile ca un milionar. Voia să râdă ca un tiran când îşi privea prietenii şi vecinii luptându-se între ei până se aduceau la sapă de lemn.
„Luptaţi-vă“, îşi spunea el în sinea lui. „N-aveţi decât să vă luptaţi până nu mai puteţi.“
Cu cât se luptau mai mult, cu atât deveneau mai neputincioşi. Cu-atât mai bine pentru Stan Thomas, când în cele din urmă avea să-şi lanseze din nou barca la apă.
