La sfârşitul lunii aprilie, s-a întâmplat ca Angus Addams să meargă la Rockland să-şi vândă homarii odată cu Don Pommeroy. Don era burlac şi cunoscut pentru prostia lui. Era fratele mai moale al lui Ira Pommeroy, soţul încăpăţânat şi mereu încruntat al Rhondei Pommeroy, tatăl lui Webster, Conway, John, Fagan şi aşa mai departe. Angus Addams n-avea o impresie prea bună despre nici unul dintre Pommeroy, dar a ajuns să petreacă o seară cu Don, bând împreună la hotelul Wayside.
Era prea întuneric şi marea prea agitată ca să se întoarcă acasă, şi Angus se plictisea. Ar fi preferat să bea de unul singur în camera lui de hotel, dar lucrurile n-au fost să fie aşa.
Cei doi bărbaţi s-au întâlnit la angrosist, şi Don i-a spus lui Angus „Hai să bem o răcoritoare“, iar Angus a acceptat.
În acea seară la Wayside erau şi câţiva bărbaţi din Courne Haven. Fred Burden, scripcarul, se afla acolo împreună cu cumnatul său, Carl Cobb. Noaptea era vântoasă şi ploaia rece; bărbaţii din Courne Haven şi cei din Fort Niles erau singuri în bar, aşa că
începură să vorbească între ei. Nu era o conversaţie neprietenoasă. De fapt, totul a început când Fred Burden a comandat o băutură pentru Angus Addams.
— Asta ca să-ţi recapeţi puterile, îi spuse Fred, după o zi lungă în care ne-ai tăiat capcanele.
Era o replică răutăcioasă, aşa că Angus ripostă:
— Atunci ar trebui să-mi faci cinste cu toată sticla. Am tăiat astăzi mai multe capcane decât pentru un pahar de băutură.
Şi răspunsul lui a fost răutăcios, dar n-a dus la bătaie. I-a făcut pe toţi să râdă.
Bărbaţii băuseră destul încât să fie veseli, dar nu cât să se ia la bătaie. Fred Burden şi Carl Cobb s-au mutat la bar, ca să stea alături de vecinii lor de pe Fort Niles. Se cunoşteau, bineînţeles. Se bătură prieteneşte unii pe alţii pe umăr, mai comandară
câteva beri şi pahare de whisky, vorbiră despre noile lor bărci, despre noul angrosist şi despre noul model de capcane. Vorbiră despre noile limitări pentru pescuit impuse de stat şi despre cât de idioţi erau noii paznici. Aveau absolut totul în comun, aşa că erau multe de discutat.
În timpul războiului din Coreea, Carl Cobb avusese garnizoana în Germania; şi-a scos portofelul şi s-a lăudat cu banii lui nemţeşti. Toată lumea se uită la degetul ciuntit al lui Angus Addams, pe care şi-l tăiase în vinci, şi-l convinseră să spună cum îşi aruncase degetul peste bord şi cum îşi cauterizase rana cu o ţigară. Fred Burden povesti cum turiştii care veneau vara pe Courne Haven socoteau că insula e prea gălăgioasă şi au angajat un poliţist pentru lunile iulie şi august. Poliţistul era un adolescent roşcovan din Bangor; fusese bătut de trei ori în prima lui săptămână pe insulă. Turiştii chiar i-au cumpărat băiatului o maşină de poliţie, pe care prostovanul a răsturnat-o în timpul unei urmăriri pe insulă, încercând să oprească o maşină care nu avea plăcuţe de înmatriculare.
— O urmărire! spuse Fred Burden. Pe o insulă lungă de 6 kilometri! Pentru numele lui Dumnezeu, cât de departe avea să fugă? Tâmpitul ăla putea să omoare pe cineva.
Apoi, îşi continuă Fred Burden povestea, tânărul, ameţit, a fost scos din maşina distrusă şi bătut din nou de un vecin care s-a enervat să găsească o maşină de poliţie răsturnată la el în grădină. După trei săptămâni, puştiul a plecat înapoi la Bangor.
Maşina de poliţie a rămas pe insulă şi unul din familia Wishnell a cumpărat-o şi a reparat-o ca să aibă fiul lui cu ce să se plimbe pe insulă. Turiştii au fost furioşi, aşa că
Henry Burden şi toţi ceilalţi le-au spus că, dacă nu le place pe Courne Haven, ar trebui să meargă înapoi la Boston, unde puteau avea câţi poliţişti voiau.
Don Pommeroy spuse că un lucru bun pe Fort Niles era că n-aveau turişti pe timpul verii. Familia Ellis deţinea aproape întreaga drăcovenie de insulă şi o voiau numai pentru ei.
— E şi pe Courne Haven ceva bun. Nu e familia Ellis, spuse Fred Burden.
Toată lumea începu să râdă. Avea oarecum dreptate.
Angus Addams povesti despre vremurile când industria granitului era încă
înfloritoare pe insula Fort Niles. În acele vremuri exista şi un poliţist pe insulă, perfect în meseria lui. Mai întâi de toate, era din familia Addams, deci cunoştea pe toată lumea şi ştia cum merg treburile pe insulă. Îi lăsa pe oameni să-şi vadă de-ale lor şi avea mai tot timpul grijă ca italienii să nu facă prea multe probleme. Se numea Roy Addams şi fusese angajat de familia Ellis ca să menţină ordinea. Familiei Ellis nu-i păsa ce face bătrânul Roy, atât timp cât nimeni nu era omorât sau jefuit. Avea şi o maşină de poliţie
– un Packard Sedan, cu bordul de lemn –, dar n-o conducea niciodată. Roy avea propria teorie despre ce înseamnă să fii poliţist. Stătea acasă ascultând radioul şi dacă
pe insulă se întâmpla ceva toată lumea ştia unde să-l găsească. Odată ce auzea de vreo infracţiune, se ducea să schimbe o vorbă cu cel vinovat. Era un poliţist bun pentru o insulă, spuse Angus. Fred şi cumnatul lui erau de acord.
— Nici măcar nu exista o puşcărie, spuse Angus. Dacă intrai într-o belea, trebuia să
stai o vreme în vechea sufragerie a lui Roy.
— Pare corect, spuse Fred. Aşa ar trebui să fie poliţia pe o insulă.
— Asta în caz c-ar trebui să fie poliţie pe insulă, spuse Angus.
— Aşa-i.
Apoi, Angus spuse gluma cu puiul de urs polar care voia să ştie dacă în familia lui există şi sânge de koala, şi Fred Burden spuse că gluma aia i-a adus aminte de cea cu trei eschimoşi în brutărie. Şi Don Pommeroy a spus-o pe cea cu japonezii şi gheţarul, dar a dat-o în bară, aşa că Angus Addams a trebuit s-o spună cum trebuie. Carl Cobb zise că el o ştia altfel şi veni cu versiunea lui, care era practic la fel. Fusese o pierdere de vreme. Don spuse gluma cu doamna catolică şi broasca vorbitoare, dar o bălmăji şi el destul de tare.
Angus Addams se duse la baie şi când veni înapoi îi găsi pe Don Pommeroy şi Fred Burden certându-se. Chiar erau porniţi unul împotriva celuilalt. Cineva spusese ceva.
Cineva începuse ceva. Nu dură mult. Angus Addams se duse să clarifice lucrurile.
— Nu se poate, spuse Fred Burden cu faţa roşie şi scuipând în timp ce vorbea. N-ai putea să faci aşa ceva. Te-ar omorî!
— Spun doar că pot, zise Don Pommeroy rar şi cu demnitate. Nu spun c-ar fi uşor.
Spun doar c-aş putea s-o fac.
— Despre ce vorbeşte? îl întrebă Angus pe Carl.
— Don a pariat pe o sută de dolari cu Fred Burden că poate să bată o maimuţă de doi metri, răspunse Carl.
— Ce?
— Te-ar snopi! ţipă Fred. O maimuţă de doi metri te-ar snopi în bătaie.
— Sunt un luptător bun, spuse Don.
Angus îşi dădu ochii peste cap şi se aşeză. Îi părea rău pentru Fred Burden. Era el de pe Courne Haven, dar nu merita să intre într-o astfel de discuţie stupidă cu un dobitoc ca Don Pommeroy.