Senatorul începu să se plimbe de-a lungul plajei. Ruth îl urmă, iar Cookie o urmă pe Ruth. Senatorul era foarte distrat.
— Te deranjez? întrebă Ruth.
— Nu, spuse el. Nu, nu. Poţi să stai. Poţi să stai aici şi să priveşti.
— Nu-ţi face griji. Nu-i nimic, spuse Ruth.
Dar nu putea suporta să-l privească pe Webster luptându-se atât de dureros prin nămol. Şi nici nu voia să-l însoţească pe senator dacă tot ce-avea de făcut era să se plimbe de colo-colo pe plajă, frângându-şi mâinile.
— Oricum mă îndreptam spre casă.
Aşa că se îndreptă spre casă. Nu mai avea nici o idee şi nu mai era nimeni pe Fort Niles cu care să vrea să vorbească. Nu mai voia să facă nimic pe insulă. Aşa că putea să
se vadă cu tatăl ei, hotărî ea. Putea să pregătească cina.
9
Aruncat în apă, cu spatele sau cu capul înainte, dacă nu este cu totul epuizat, animalul îşi va reveni imediat, şi, cu una sau două mişcări puternice din coadă, va porni brusc spre fundul oceanului, pe o traiectorie oblică, de parcă ar aluneca pe un plan înclinat.
Homarul american:
Studiu asupra comportamentului şi dezvoltării
Dr. Francis Hobart Herrick
1895
Al doilea război al homarilor dintre Courne Haven şi Fort Niles a avut loc între 1928 şi 1930. A fost jalnic şi nu merită discutat.
Al treilea război al homarilor, început în 1946, a fost foarte urât, scurt, de numai patru luni, dar i-a afectat mai tare pe unii locuitori ai celor două insule decât bombardamentul de la Pearl Harbor. Din cauza acestui război oamenii n-au putut pescui într-un an în care s-au înregistrat cele mai mari capturi de homari întâlnite vreodată în pescăriile din Maine: şase mii de pescari cu permis au prins aproape nouă
mii de tone de homari în anul acela. Dar pescarii de pe Fort Niles şi Courne Haven au ratat captura, fiindcă erau prea ocupaţi să se războiască între ei.
Al patrulea război al homarilor dintre Courne Haven şi Fort Niles a început la mijlocul anilor ’50. Cauza acelui război n-a fost clară. Nimic nu părea să fi aprins fitilul, nici o provocare, nici un eveniment neplăcut. Şi totuşi, cum a început? Prin tipica încercare zilnică de a forţa limitele.
Potrivit legilor din Maine, orice om cu permis de pescuit putea să-şi pună capcane oriunde în apele ţinutului Maine. Aşa era legea. Realitatea era alta. Unele familii pescuiau în anumite teritorii pentru că aşa făcuseră dintotdeauna; anumite zone aparţineau unor insule, pentru că aşa fusese dintotdeauna; anumite culoare se aflau sub controlul anumitor familii, pentru că aşa le moşteniseră. Cu toate că nu era marcat cu garduri sau împărţit în mod legal, oceanul era împărţit prin tradiţie, şi un începător trebuia să fie atent la aceste tradiţii. Deşi barierele erau invizibile, ele existau şi erau în mod constant forţate. E în firea omului să-şi extindă proprietatea, iar pescarii de homari nu făceau excepţie. Îşi încercau norocul. Voiau să vadă dacă reuşesc. Trăgeau şi împingeau hotarele acelea ori de câte ori se ivea ocazia, încercând să mute fiecare teritoriu cu un metru mai încolo sau mai încoace.
Poate că domnul Cobb se oprea întotdeauna cu capcanele la intrarea într-un golf.
Dar ce s-ar fi întâmplat dacă, într-o bună zi, domnul Cobb s-ar fi hotărât să înainteze cu câteva zeci de metri pe locul unde pescuia de obicei domnul Thomas? Ce rău puteau să
facă acele câteva zeci de metri? Poate că această îndrăzneală ar fi trecut neobservată.
Domnul Thomas nu mai era atât de ager ca pe vremuri, gândea domnul Cobb. Poate că
domnul Thomas fusese bolnav, sau avusese un an prost, sau îşi pierduse soţia şi nu mai era atât de atent pe cât obişnuia să fie, şi poate – doar poate – întreaga mişcare s-ar fi făcut fără ca nimeni să-şi dea seama.
Poate. Se putea ca domnul Thomas să nu-i poarte pică domnului Cobb. Sau se putea să nu-i pese destul de mult ca să-l provoace. Sau poate că-i păsa. Poate s-ar enerva. Poate că domnul Thomas i-ar trimite domnului Cobb un mesaj prin care să-şi
exprime nemulţumirea. Poate, în următoarea săptămână când domnul Cobb ar merge să-şi ridice capcanele, ar vedea că domnul Thomas i-a lăsat un mesaj de ameninţare, legându-i câte un nod pentru fiecare linie de capcane. Poate că domnul Thomas şi domnul Cobb sunt nişte vecini care n-au avut în trecut nici o dispută. Sau poate sunt cumnaţi. Poate sunt prieteni. Acele inofensive noduri ar fi modul domnului Thomas de a spune: „Prietene, am văzut ce încerci să faci şi te rog să pleci dracului de pe teritoriul meu cât încă mai am răbdare.“
Şi poate domnul Cobb s-ar retrage şi aşa s-ar termina disputa. Sau poate nu. Cine ştie ce motive ar avea ca să continue? Poate că domnul Cobb îi poartă pică domnului Thomas fiindcă acesta crede că i se cuvine un teritoriu atât de mare şi domnul Thomas nici măcar nu este un pescar atât de bun. Sau poate că domnul Cobb e supărat pentru că a auzit că domnul Thomas păstrează ilegal şi homarii de dimensiuni mici, sau poate că fiul domnului Thomas a privit-o de mai multe ori necuviincios pe fiica de treisprezece ani a domnului Cobb. Poate că domnul Cobb are probleme acasă şi are nevoie de mai mulţi bani. Poate că bunicul domnului Cobb a revendicat cândva acelaşi golf şi domnul Cobb ia ceea ce crede că i se cuvine familiei lui.
Aşa că, în următoarea săptămână, domnul Cobb îşi întinde din nou capcanele pe teritoriul domnului Thomas, numai că de astă dată nu mai crede că e teritoriul domnului Thomas, ci doar o parte liberă a oceanului şi proprietatea lui în calitate de cetăţean liber al Americii. Şi, sincer, e puţin supărat pe nemernicul ăla lacom de Thomas fiindcă i-a înnodat funiile de pescuit, când el, pentru numele lui Dumnezeu, nu încearcă decât să-şi facă viaţa mai bună. Ce dracu’ a-nsemnat asta, să-i facă noduri la frânghiile de pescuit? Dacă domnul Thomas are o problemă, de ce nu vorbeşte despre ea ca un bărbat? şi de-acum domnului Cobb nu-i mai pasă nici dacă domnul Thomas i-ar tăia capcanele. Lasă-l să le taie! La dracu’ cu toate! Lasă-l să încerce! O să-l snopească în bătaie pe nemernic.
Şi când domnul Thomas găseşte balizele vecinului său încălcându-i din nou teritoriul, trebuie să ia o hotărâre. Să-i taie capcanele? Domnul Thomas se întreabă cât de serios e domnul Cobb. Cine sunt prietenii şi aliaţii lui? Îşi permite Thomas să-şi piardă capcanele dacă domnul Cobb se răzbună tăindu-i-le? La urma urmei, cât de bun e teritoriul ăsta? Merită să lupţi pentru el? A aparţinut vreodată vreunui membru al familiei Cobb? Cobb e rău intenţionat sau doar un ignorant?
Sunt atâtea motive pentru care un om întinde din întâmplare capcanele pe teritoriul altuia. Poate-au fost aduse de furtună? Oare Cobb e doar un tânăr iute la mânie?
Trebuie să protestezi la fiecare afront? Trebuie să te păzeşti tot timpul de vecini? Pe de altă parte, pentru numele lui Dumnezeu, poţi sta liniştit dacă un lacom nenorocit îţi mănâncă din farfurie? şi dacă-ţi distruge mijloacele de trai? şi dacă domnul Cobb decide să preia întreg teritoriul? Dacă-l împinge pe Thomas spre alte teritorii şi-i face şi
mai multe probleme? Chiar trebuie să-şi piardă atâta timp gândindu-se la lucrurile astea?
De fapt, trebuie.
Un pescar de homari trebuie să ia astfel de decizii în fiecare zi. Aşa stau lucrurile.
De-a lungul anilor, un astfel de pescar îşi dezvoltă un fel de-a fi şi o reputaţie. Dacă
pescuieşte pentru a supravieţui, pentru a-şi întreţine familia, nu-şi permite să ignore lucrurile astea şi în timp ajunge cunoscut fie ca un băgăreţ, fie ca un tăietor. Îi este greu să nu devină ori una, ori alta. Luptă ca să-şi extindă teritoriul, împingându-şi capcanele în teritoriul altcuiva. Sau trebuie să lupte pentru a-şi apăra propriul teritoriu, şi atunci trebuie să taie capcanele oricui încearcă să intre pe teritoriul lui.
Cele două nume, de băgăreţ şi de tăietor, sunt privite ca jigniri. Nimeni nu vrea să
fie numit aşa, dar aproape toţi pescarii de homari sunt fie una, fie cealaltă. Sau poate chiar amândouă. În general, băgăreţii sunt tineri, iar tăietorii sunt cei mai vârstnici.
Băgăreţii au câteva capcane, tăietorii au multe. Băgăreţii au puţin de pierdut; tăietorii au totul de apărat. Tensiunea dintre băgăreţi şi tăietori este constantă, chiar şi într-o singură comunitate sau familie.
Pe insula Fort Niles, Angus Addams era cel mai faimos tăietor. Tăiase frânghiile tuturor celor care se apropiaseră de teritoriul lui şi se lăuda cu asta. Zicea despre verii şi vecinii lui: „Nenorociţii ăia mi se bagă în suflet de cincizeci de ani şi n-a fost unul pe care să nu-l tai.“ De regulă, Angus nu trimitea avertismente înainte. Nu-şi pierdea vremea făcând noduri prietenoase în frânghiile pescarilor care, voit sau nu, se abăteau pe teritoriul lui. Nu-i păsa cine era pescarul rătăcit sau ce motive avea. Angus Addams tăia cu furie şi în mod constant, înjurând în timp ce secera funiile ude, alunecoase şi pline de alge, înjurându-i pe cei care încercau să-i ia ceea ce i se cuvenea. Era un pescar bun; ştia că este în mod constant urmărit de cei mai puţin talentaţi care voiau o bucată
