din ce-avea el. Doar nu era să le dea de bunăvoie, pentru numele lui Dumnezeu.
Angus Addams i-a tăiat frânghiile chiar şi tatălui lui Ruth, Stan Thomas, cel mai bun prieten al lui. Stan Thomas nu era cine ştie ce băgăreţ, dar, odată, a întins capcane dincolo de Jatty Rock, unde singurele balize care plutiseră vreodată erau cele galbene cu dungi verzi ale lui Angus Addams. Stan a văzut că Angus nu mai pusese capcane acolo de luni de zile şi s-a gândit să facă o încercare. Nu i-a trecut prin cap că Angus o să observe. Dar Angus a observat. Şi i-a tăiat prietenului său cel mai bun fiecare capcană, a recuperat balizele roşii cu linii albastre ale lui Thomas, le-a legat cu un metru de funie şi s-a oprit din pescuit în acea zi. Era al dracului de furios şi a pornit în căutarea lui Stan Thomas. A gonit cu barca lui prin toate golfurile şi insulele din Canalul Worthy, până când a văzut barca Miss Ruthie, înconjurată de pescăruşi care urmăreau lacomi momeala. Angus s-a îndreptat către Miss Ruthie, iar Stan Thomas, oprindu-se din muncă, şi-a privit prietenul.
— Angus, s-a întâmplat ceva? întrebă Stan.
Fără să scoată o vorbă, Angus Addams a aruncat balizele pe puntea lui Stan. Le-a aruncat cu un gest triumfal, ca şi cum ar fi fost capetele tăiate ale celor mai mari duşmani ai lui. Stan îşi privi nepăsător balizele.
— Angus, e ceva în neregulă? repetă Stan.
— Dacă te mai bagi pe teritoriul meu, spuse Angus, următorul lucru pe care-o să-l tai o să fie gâtul tău.
Asta era ameninţarea obişnuită a lui Angus. Stan Thomas o auzise de zeci de ori, uneori adresată vreunui pescar rău-intenţionat, alteori în poveştile vesele spuse la o bere şi la un joc de cribbage. Dar până atunci Angus nu i le adresase niciodată lui Stan.
Cei doi bărbaţi, prieteni buni, se priviră unul pe celălalt cu bărcile legănându-se sub ei.
— Îmi datorezi douăsprezece capcane, spuse Stan Thomas. Alea erau noi-nouţe.
Ţi-aş putea spune să te-aşezi şi să-mi faci douăsprezece capcane noi, chiar acum, dar poţi să-mi dai douăsprezece de-ale tale din cele vechi, şi uităm toată tărăşenia asta.
— Du-te dracului.
— N-ai pus nici o capcană acolo toată primăvara, spuse Stan.
— Stan, nici nu te gândi să te joci cu mine doar pentru că suntem dracului prieteni.
Angus Addams avea gâtul vânăt, dar Stan Thomas îl privea neclintit, fără să-şi arate furia.
— Dacă n-ai fi tu, te-aş pocni peste gură pentru felul în care-mi vorbeşti, spuse Stan.
— N-am nevoie de un tratament special.
— Ai dreptate. Nici tu nu m-ai tratat diferit.
— Aşa-i. Şi nici n-o s-o fac vreodată, aşa că ţine-ţi dracului capcanele departe de fundul meu.
Şi plecă, arătându-i lui Stan degetul mijlociu în timp ce se îndepărta. După acea întâmplare, Stan şi Angus nu şi-au mai vorbit aproape opt luni de zile. Şi totul se petrecuse între doi buni prieteni, între doi oameni care luau cina împreună câteva seri pe săptămână, între doi vecini, între un mentor şi învăţăcelul lui. Fusese o întâlnire între doi oameni care nu credeau că se zbat zi şi noapte ca să se distrugă reciproc, aşa cum socoteau cei mai mulţi oameni de pe Fort Niles şi Courne Haven Island unii despre ceilalţi. Şi, în general, aveau dreptate.
E o afacere riscantă. Şi felul ăsta de-a te băga peste altul sau de a-i tăia capcanele a dus la sfârşitul anilor ’50 la cel de-al patrulea război al homarilor. Cine l-a început?
Greu de spus. Duşmănia plutea în aer. Oamenii care se întorseseră din Coreea voiau să
reînceapă să pescuiască, dar descoperiră că teritoriile lor fuseseră ocupate. În primăvara anului 1957, câţiva tineri care abia trecuseră de vârsta majoratului îşi cumpărară bărci. Încercau să-şi găsească propriul loc de pescuit. Cu un an înainte, pescuitul fusese bun, aşa că toată lumea avea destui bani să-şi cumpere mai multe
capcane şi bărci mai mari, cu motoare mai puternice. Pescarii începură să facă presiuni unul asupra celuilalt.
Oamenii din ambele tabere forţară teritorii şi tăiară capcane. S-au auzit înjurături de pe unele bărci. Şi în următoarele luni ranchiuna s-a adâncit. Angus Addams se săturase să taie capcanele celor de pe Courne Haven care-i invadau teritoriul, aşa că
începu să-şi irite adversarii cu tot mai multă imaginaţie. Lua la bord gunoiul din jurul casei şi, când găsea capcane străine pe teritoriul lui, le scotea şi le umplea cu gunoi.
Odată, a băgat o pernă veche într-o capcană, ca nici un homar să nu poată intra, iar altă
dată a pierdut o după-amiază întreagă bătând cuie într-o capcană. Când a terminat, capcana arăta ca un instrument de tortură cu ţepi. Angus mai avea un şiretlic; umplea cu pietre capcanele străine şi le arunca înapoi în apă. Era multă muncă. Trebuia să
încarce pietrele pe barcă transportând sacii cu roaba, ceea ce-i lua o groază de timp.
Dar Angus socotea că nu e timp pierdut. Îi plăcea să şi-i închipuie pe nemernicii ăia din Courne Haven chinuindu-se şi zbătându-se să scoată capcane doar ca să le găsească pline cu moloz.
Angus se distră de minune cu jocurile astea până într-o zi când, scoţând una din capcanelez lui, găsi înăuntru o păpuşă care avea înfiptă în piept o foarfecă ruginită. Era un mesaj alarmant şi violent. Ajutorul lui Angus Addams ţipă ca o fetiţă când văzu păpuşa. Până şi Angus rămase şocat. Părul ei blond şi umed îi acoperea faţa crăpată de porţelan. Buzele încremenite ale păpuşii formau un O îngrozit. Un crab reuşise să intre în capcană şi urca acum pe rochiţa păpuşii.
— Ce mama dracului e asta? ţipă Angus.
Scoase păpuşa din capcană şi smulse foarfeca.
— Ce mama dracului e asta? Vreo afurisită de ameninţare?
Aduse păpuşa pe Fort Niles şi le-o arătă celor din jur. Le-o băgă între ochi, şi oamenii de pe Fort Niles se alarmară, chiar dacă de obicei erau nepăsători la accesele de furie ale lui Angus Addams. De astă dată au fost atenţi. Era ceva în sălbăticia cu care fusese înjunghiată păpuşa care-i înfurie pe toţi. O păpuşă? Ce dracu’ mai însemna şi asta? Gunoiul şi cuiele erau una, dar o păpuşă înjunghiată? Dacă cineva din Courne Haven avea o problemă cu Angus, de ce nu i-o spunea în faţă? şi a cui era păpuşa aceea? Probabil a unei biete fiice de pescar. Ce fel de om ar înjunghia păpuşa fiicei sale doar ca să demonstreze ceva? şi ce voia să demonstreze?
Oamenii de pe Courne Haven erau nişte sălbatici.
În dimineaţa următoare, mulţi dintre pescarii de pe Fort Niles se adunară la docuri mai devreme decât de obicei. Deşi trecuse mai bine de o oră de la răsăritul soarelui, era încă întuneric. Se vedeau stelele şi luna era joasă şi palidă. Oamenii formară o mică
flotă şi porniră spre Courne Haven. Motoarele scoteau un nor imens şi mirositor de gaz de eşapament. Nu porniseră cu o anumită intenţie, dar înaintară hotărât spre
Courne Haven, oprindu-se la intrarea în port. Erau doisprezece pescari de pe Fort Niles, o mică blocadă. Nimeni nu scotea o vorbă. Câţiva dintre ei fumau.
După aproape jumătate de oră, începu activitatea pe docurile din Courne Haven.
Oamenii care veneau să-şi înceapă ziua de pescuit priviră spre mare şi văzură linia de bărci. Se adunară într-un mic grup pe doc, continuând să se uite la bărci. Unii îşi beau cafeaua din termosuri şi rotocoalele de abur se ridicau dintre ei. Grupul se mărea pe măsură ce oamenii veneau să-şi înceapă ziua şi se opreau la grămada deja adunată pe doc.
