— Nu-i oribil cum atârnă aici? Arăt ca un pelican.
— Nu arăţi ca un pelican.
— Ba arăt ca un pelican. Aş putea căra un somon întreg aici, ca un pelican mizerabil şi bătrân.
— Arăţi ca un pelican foarte tânăr, spuse Ruth.
— O, aşa-i mai bine, Ruth. Mulţumesc foarte mult.
Doamna Pommeroy îşi mângâie gâtul şi întrebă:
— La ce te gândeai cât erai singură cu Owney Wishnell?
— O, nu ştiu.
— Sigur că ştii. Spune-mi.
— N-am nimic de spus.
— Hm, spuse doamna Pommeroy. Mă întreb...
Îşi ciupi pielea de pe dosul palmei.
— Uite ce uscată şi bleagă sunt. Dac-aş putea schimba ceva la mine, aş încerca să-mi recapăt vechea piele. Aveam o piele foarte frumoasă când eram de vârsta ta.
— Toată lumea are pielea frumoasă la vârsta mea.
— Ce-ai schimba la înfăţişarea ta, Ruth, dac-ai putea?
Fără să ezite, Ruth răspunse:
— Aş vrea să fiu mai înaltă. Aş vrea să am sfârcurile mai mici. Şi aş vrea să pot cânta.
Doamna Pommeroy începu să râdă.
— Cine-a spus că sfârcurile tale sunt prea mari?
— Nimeni. Haide, doamnă Pommeroy. Nimeni în afară de mine nu le-a văzut.
— I le-ai arătat lui Owney Wishnell?
— Nu, spuse Ruth. Dar aş vrea.
— Atunci ar trebui.
Acest mic schimb de replici le surprinse pe amândouă; se şocaseră reciproc. Ideea
mai stărui în aerul de pe terasă încă mult timp. Faţa lui Ruth ardea. Doamna Pommeroy era tăcută. Părea că se gândeşte foarte atent la răspunsul lui Ruth.
— Bine, spuse ea în cele din urmă, cred că-l vrei.
— O, nu ştiu. E ciudat. Abia dacă vorbeşte...
— Ba nu, îl vrei. El e cel pe care-l doreşti. Mă pricep la genul ăsta de lucruri, Ruth.
Aşa că trebuie să punem mâna pe el. Ne gândim noi la ceva.
— Nimeni nu trebuie să se gândească la nimic.
— Ne gândim noi, Ruth. Bun. Mă bucur că vrei pe cineva. E potrivit pentru o fată
de vârsta ta.
— Nu sunt pregătită pentru nimic prostesc de felul ăsta, spuse Ruth.
— Ei bine, ar trebui să te pregăteşti.
Ruth nu ştiu ce să răspundă. Doamna Pommeroy îşi ridică picioarele pe canapea şi puse un picior desculţ în poala lui Ruth.
— Picioarele pe tine, Ruth, spuse ea pe un ton foarte trist.
— Picioarele pe mine, răspunse Ruth şi se simţi deodată foarte stânjenită din pricina lucrurilor pe care tocmai le recunoscuse. Se simţea vinovată pentru toate vorbele ei: vinovată pentru sincerul ei interes sexual faţă de un Wishnell, vinovată pentru că-şi părăsise mama, vinovată pentru promisiunea ciudată pe care-o făcuse, aceea de a nu părăsi niciodată Fort Niles, vinovată pentru mărturisirea ei că niciodată, nici într-un milion de ani, nu s-ar căsători cu unul dintre fiii doamnei Pommeroy. Doamne, şi totuşi era adevărat! Doamna Pommeroy putea face câte un fiu în fiecare an pentru tot restul vieţii, şi Ruth tot nu s-ar fi căsătorit cu vreunul dintre ei. Biata doamnă
Pommeroy!
— Să ştii că te iubesc, îi spuse ea doamnei Pommeroy. Eşti prefe-rata mea.
În loc de răspuns, doamna Pommeroy spuse în şoaptă:
