— Picioarele pe tine, Ruth.
Mai târziu în acea după-amiază, Ruth plecă de la doamna Pommeroy şi se plimbă
până la casa Addams să vadă dacă senatorul era treaz. N-avea încă chef să meargă
acasă. N-avea chef să vorbească cu tatăl ei când era tristă, şi-şi spuse că mai bine vorbea cu senatorul. Poate avea să-i arăte nişte fotografii vechi cu supravieţuitori din naufragii, ca s-o înveselească. Dar când ajunse la casa Addams îl găsi numai pe Angus.
Încerca să cureţe o pipă şi era într-o dispoziţie îngrozitoare. Îi spuse că senatorul plecase din nou pe plaja Potter cu prostănacul ăla uscăţiv de Webster Pommeroy, căutând un colţ de elefant.
— Nu, spuse Ruth, deja au găsit colţul de elefant.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Ruthie, caută celălalt afurisit de colţ, spuse el ca şi cum ar fi fost supărat pe ea cine ştie de ce.
— Doamne, spuse ea. Scuze.
Când ajunse pe plajă îl găsi pe senator plimbându-se nefericit de colo-colo prin nisipul pietros, cu Cookie aproape de picioarele lui.
— Nu ştiu ce să mă fac cu Webster, Ruth, spuse senatorul. Nu pot să-l conving să
nu mai caute.
Webster Pommeroy era departe în mlaştini, mişcându-se ciudat şi părând neliniştit şi panicat. Ruth aproape că nu-l recunoştea. Arăta ca un puşti care se zbate, un copil mic şi prost aflat într-un mare necaz.
— Nu vrea să renunţe, spuse senatorul. A fost aşa toată săptămâna. Turna cu găleata acum două zile, şi el tot n-a vrut să renunţe. Mi-e frică să nu-şi facă rău. Ieri, cât scormonea acolo, s-a tăiat la mână cu o conservă. Nici măcar nu era o conservă veche.
Şi-a tăiat aproape cu totul degetul mare. Nu-mi dă voie să mă uit să văd ce-a păţit.
— Ce se întâmplă dacă pleci?
— Nu-l las aici, Ruth. Ar sta toată noaptea. Spune că vrea să găsească celălalt colţ, să-l înlocuiască pe cel luat de domnul Ellis.
— Du-te la casa Ellis şi cere colţul înapoi, senatorule. Spune-le nenorociţilor ălora că
ai nevoie de el.
— Nu pot face asta, Ruth. Poate că domnul Ellis păstrează colţul cât se hotărăşte în legătură cu muzeul. Poate că a pus să fie evaluat sau ceva de felul ăsta.
— Poate că domnul Ellis nici nu l-a văzut. De unde ştii că nu-i la Cal Cooley?
Îl mai priviră o vreme pe Webster mişcându-se haotic.
Senatorul spuse în şoaptă:
— Ai putea tu să mergi la casa Ellis şi să întrebi.
— Eu nu mă duc acolo, spuse Ruth. Niciodată n-o să mă mai duc acolo.
— De ce-ai venit azi aici, Ruth? întrebă senatorul după o tăcere dureroasă. Ai nevoie de ceva?
— Nu, voiam doar să te salut.
— Ei bine, Ruthie, salut.
Nu se uita la ea. Îl privea pe Webster cu o figură profund îngrijorată.
— Salut şi ţie. Nu eşti prea în formă, nu-i aşa? întrebă Ruth.
— O, sunt bine. Ce face mama ta, Ruth? Cum a fost călătoria la Concord?
— Face bine, cred.
— I-ai transmis salutările mele?
— Cred că da. Ar trebui să-i scrii o scrisoare, dacă vrei cu adevărat să-i faci o bucurie.
— Asta-i o idee bună, o idee bună. E la fel de drăguţă ca întotdeauna?
— Nu ştiu cât de drăguţă a fost, dar arată bine. Cu toate astea, cred că se simte singură. Cei din familia Ellis îmi tot spun c-ar trebui să merg la facultate; ar plăti ei.
— Domnul Ellis a spus asta?
— Nu mie. Dar mama vorbeşte despre asta, şi domnişoara Vera, chiar şi Cal Cooley. Se apropie clipa, senatorule. Pun pariu că domnul Ellis va face curând un anunţ despre asta.
— Ei bine, pare o ofertă destul de bună.
— Dac-ar veni de la oricine altcineva, ar fi o ofertă minunată.
— Încăpăţânată, încăpăţânată.
