— Poate. Nu crezi c-ar trebui să mergi să locuieşti cu mama ta, Ruth?
— Nu.
— Nu-i nimic aici pentru tine.
— Nu-i adevărat.
— Adevărul e că-mi place să te am în preajmă, dar nu-i drept. Nu-i nimic aici pentru tine. E ca o închisoare. E micul tău San Quentin. Tot timpul m-am gândit: „O, Ruth o să se mărite cu Webster şi Webster o să preia barca de homari a lui taică-său.“
Credeam că le am pe toate aranjate. Dar nu-i nici o barcă.
„şi abia dacă e vreun Webster“, îşi spuse Ruth.
— Nu te-ai gândit niciodată c-ar trebui să locuieşti acolo?
Doamna Pommeroy întinse mâna şi arătă cu degetul. Intenţionase, fără îndoială, să
arate spre vest, spre coastă şi ţinutul care se întindea dincolo de ea, dar îndreptă
degetul într-o direcţie greşită. Arăta spre largul mării. Cu toate astea, Ruth ştia ce vrea să spună. Doamna Pommeroy nu avea cine ştie ce simţ al orientării.
— Ştii, nu trebuie să mă mărit cu unul dintre fiii tăi ca să stau aici cu tine, spuse Ruth.
— O, Ruth.
— Aş vrea să nu-mi mai spui că ar trebui să plec. Destul îmi spun asta mama şi Lanford Ellis. Aparţin insulei ăsteia la fel ca oricine altcineva. Nu te mai gândi la mama.
— O, Ruth. Nu vorbi aşa.
— Bine, nu vreau să spun s-o uiţi. Dar nu contează unde locuieşte ea sau cu cine locuieşte. Pentru mine nu contează. Eu o să stau aici cu tine; merg unde mergi tu.
Ruth zâmbea când spunea asta, şi o înghionti pe doamna Pommeroy la fel cum făcea şi ea de multe ori. Un mic ghiont în glumă şi iubitor.
— Dar eu nu plec nicăieri, spuse doamna Pommeroy.
— Bine. Nici eu. E hotărât. Nu mă răzgândesc. De-acum înainte, stau aici. Nu mai fac drumuri la Concord. Nu mai ascult prostii despre facultate.
— Nu poţi promite aşa ceva.
— Pot face ce vreau. Pot face chiar şi promisiuni mai mari.
— Lanford Ellis te-ar omorî dacă te-ar auzi vorbind aşa.
— Dă-l dracului. Dă-i dracului pe toţi. De-acum înainte, o să fac exact pe dos tot ce-mi spune Lanford Ellis să fac. Dă-i dracului pe cei din familia Ellis. Uită-te la mine!
Lume, uită-te la mine! Fereşte-te, lume!
— Dar de ce vrei să-ţi petreci viaţa pe insula asta de rahat? Oamenii de-aici nu sunt ai tăi, Ruth.
— Sigur că sunt. Ai tăi şi-ai mei. Dacă sunt oamenii tăi, sunt şi-ai mei!
— Ascultă ce spui!
— Azi mă simt în stare de multe lucruri. Azi pot să fac promisiuni mari.
— Cred că aşa-i!
— Nu crezi că vorbesc serios.
— Cred că spui cele mai frumoase lucruri. Şi cred că în cele din urmă o să faci ce vrei.
Stătură acolo, pe canapeaua din verandă, încă vreo oră. Opal mai ieşi de câteva ori cu Eddie, plictisită şi fără nici un scop, iar doamna Pommeroy şi Ruth îl ţinură cu rândul în braţe încercând să-l salte de ici-colo fără să se rănească. Ultima dată când
Opal plecă, nu intră în casă; se îndreptă către port, ca să meargă, spunea ea, la magazinul din capătul străzii. Şlapii ei lipăiau lovindu-se de talpă, şi bebeluşul mare şi greu, aşezat pe şoldul ei drept, plescăia din buze. Ruth şi doamna Pommeroy priviră
mama şi copilul coborând dealul.
— Crezi că sunt bătrână, Ruth?
— Arăţi de milioane. O să fii întotdeauna cea mai frumoasă femeie de pe-aici.
— Uită-te la asta, spuse doamna Pommeroy şi-şi ridică bărbia. Gâtul mi s-a lăsat cu totul.
— Ba nu.
— Ba da, Ruth.
Doamna Pommeroy se trăgea de pielea lăsată de sub bărbie.