— Femeile rămân însărcinate şi acolo, Ruth.
— Cred că Opal are un bebeluş destul de mare cât să ne ajungă la toţi. Şi pe lângă
asta, în zilele noastre, o femeie trebuie să facă sex ca să rămână însărcinată. Aşa se spune.
— Ar trebui să fii cu mama ta, dacă asta doreşte. Nu e nimic care să te ţină aici.
Oamenii de pe-aici nu sunt tocmai de-ai tăi.
— Să-ţi spun ceva. N-am de gând să fac în viaţă nici cel mai mic lucru pe care familia Ellis ar vrea să-l fac. Ăsta-i planul meu.
— Ăsta-i planul tău?
— Deocamdată.
Doamna Pommeroy se descălţă şi-şi ridică picioarele pe vechea capcană de homari
pe care o folosea ca masă pentru verandă. Suspină.
— Mai povesteşte-mi despre Owney Wishnell, spuse ea.
— Ei bine, l-am cunoscut, spuse Ruth.
— Şi?
— Şi e-o persoană neobişnuită.
Din nou, doamna Pommeroy aşteptă, iar Ruth privi curtea. Un pescăruş aşezat pe camioneta de jucărie a unui copil o privi la rândul lui. Şi doamna Pommeroy o privea.
— Ce-i? întrebă Ruth. La ce se uită toată lumea?
— Cred că mai ai ceva de spus, zise doamna Pommeroy. De ce nu-mi spui, Ruth?
Aşa că Ruth începu să-i povestească doamnei Pommeroy despre Owney Wishnell, cu toate că nu intenţionase să spună nimănui despre el. Îi povesti despre salopeta curată de pescar şi despre uşurinţa cu care mânuia barca, şi cum a dus-o în spatele stâncii ca să-i arate capcanele lui de homari. Îi povesti despre discursul ameninţător al pastorului Wishnell cu privire la răul şi imoralitatea pescuitului de homari şi despre faptul că Owney aproape că plângea când i-a arătat capcanele lui burduşite, dar inutile, cu homari.
— Săracul copil, spuse doamna Pommeroy.
— Nu-i chiar un copil. Cred că-i de vârsta mea.
— Să fie binecuvântat.
— Îţi vine să crezi? A pus capcane cât e coasta de lungă şi aruncă toţi homarii înapoi. Ar trebui să vezi cum îi mânuieşte. E cel mai ciudat lucru. Parcă-i bagă într-un fel de transă.
— Arată ca un Wishnell, nu?
— Da.
— Deci chipeş?
— Are capul mare.
— Aşa îl au toţi.
— Capul lui Owney e într-adevăr imens. Arată ca un balon meteorologic cu urechi.
— Sunt sigură că-i chipeş. Şi toţi au pieptul mare, cu excepţia lui Toby Wishnell.
Mulţi muşchi.
— Poate-i grăsime de bebeluş, glumi Ruth.
— Muşchi, spuse doamna Pommeroy şi zâmbi. Sunt cu toţii nişte suedezi vânjoşi cu rădăcini vechi. Cu excepţia pastorului. O, cât de mult mi-am dorit să mă mărit cu un Wishnell!
— Cu care?
— Cu oricare. Cu oricare Wishnell. Ruth, câştigă atât de mulţi bani! Le-ai văzut casele. Cele mai frumoase case. Cele mai frumoase curţi. Şi au întotdeauna grădini de flori atât de frumoase... cu toate astea, nu cred c-am vorbit vreodată cu vreun Wishnell
când eram fată. Îţi vine să crezi? Îi vedeam câteodată în Rockland şi erau aşa de chipeşi!
— Ar fi trebuit să te căsătoreşti cu un Wishnell.
— Cum, Ruth? Sincer. Oamenii obişnuiţi nu se căsătoresc cu cei din familia Wishnell. Şi pe lângă asta, familia mea m-ar fi omorât dacă m-aş fi măritat cu cineva de pe Courne Haven. Pe deasupra, n-am întâlnit vreodată un Wishnell. Nu-ţi pot spune cu care voiam să mă mărit.
— Puteai să alegi, spuse Ruth. O femeie sexy aşa ca tine?
— L-am iubit pe Ira, spuse doamna Pommeroy.
Îi mângâie mâna lui Ruth, mulţumindu-i pentru compliment.
