— Nu era un raton. N-avea cum să fie. N-a fost picior de raton pe insula asta până
în 1958, spuse domnul Cobb. În 1958 i-au adus oamenii de pe Courne Haven.
— Ei bine, ăsta era un pui de raton, explică doamna Pommeroy.
— Probabil era un sconcs.
— Mi-ar plăcea să împuşc un raton! spuse doamna Cobb cu atâta forţă, că gura ei chiar se mişcă, şi fiica sa tăcută, Florida, tresări.
— Sunt sigură că tata l-a împuşcat pe Masky, spuse doamna Pommeroy.
Şterse cu prosopul părul domnului Cobb şi-i curăţă gâtul cu o pensulă mică de patiserie. Îl dădu cu pudră de talc pe sub gulerul uzat al cămăşii şi-i frecă părul sârmos cu ulei tonic, pieptănându-l şi ondulându-l spre spate.
— Uită-te la tine! spuse ea şi-i dădu o oglindă veche de argint. Arăţi ca un star de muzică country. Ce crezi, Ivy? Nu-i aşa că-i un drac chipeş?
— Prostii, spuse Ivy Cobb, dar soţul ei radia şi obrajii îi străluceau la fel ca părul.
Doamna Pommeroy luă cearşaful de pe el şi-l strânse cu grijă, ca să nu împrăştie păr prin bucătăria ei verde, orbitoare. Domnul Cobb se ridică, încă admirându-se în oglinda veche. Îşi întorcea încet capul dintr-o parte în alta şi-şi zâmbea, rânjind ca un drac chipeş.
— Ce zici de taică-tău, Florida? întrebă doamna Pommeroy. Nu-i aşa că arată bine?
Florida Cobb roşi până-n vârful urechilor.
— N-o să zică nimic, spuse domnul Cobb, deodată dezgustat.
Puse brusc oglinda pe masa de bucătărie şi scoase nişte bani din buzunar.
— Nu scoate niciodată un afurisit de cuvânt. N-ar spune rahat nici dac-ar avea gura
plină.
Ruth râse şi hotărî să ia o bucată de plăcintă.
— Acum îţi scot bigudiurile, Ivy, spuse doamna Pommeroy.
Mai târziu, după ce familia Cobb plecase, doamna Pommeroy şi Ruth s-au instalat în veranda din faţa casei. Era acolo o canapea veche, tapiţată cu trandafiri roşii şi care mirosea ca şi cum ar fi fost plouată, sau chiar mai rău. Ruth bea bere, iar doamna Pommeroy bea punch de fructe, şi Ruth îi povesti doamnei Pommeroy despre vizita la mama ei.
— Ce face Ricky? întrebă doamna Pommeroy.
— O, nu ştiu. El doar, ştii tu... se mişcă de ici-colo.
— Naşterea acelui copil a fost cel mai trist lucru. Ştii, nu l-am văzut niciodată pe bietul băiat.
— Ştiu.
— După asta n-am mai văzut-o nici pe săraca maică-ta.
„Săraca maică-ta“... Lui Ruth îi fusese dor de accentul doamnei Pommeroy.
— Ştiu.
— Am încercat s-o sun. Chiar am sunat-o. I-am spus să-şi aducă bebeluşul înapoi pe insulă, dar se simţea mult prea rău. Am pus-o să-mi povestească ce era în neregulă cu el, şi să-ţi spun ceva: nu mi s-a părut ceva foarte grav.
— O, e grav.
— Nu mi s-a părut că e ceva de care să nu putem avea grijă aici. De ce-avea nevoie?
Nu de mult. Ceva medicamente. Asta e uşor. Doamne, domnul Cobb ia medicamente în fiecare zi pentru zaharul lui, şi se descurcă. De ce altceva avea nevoie Ricky? De cineva care să aibă grijă de el. Puteam noi face asta. E copilul cuiva; îi găseşti şi lui un loc. Asta i-am spus. Dar ea plângea întruna.
— Toţi ceilalţi spun c-ar trebui dus undeva într-o instituţie.
— Cine-a spus asta? Vera Ellis. Şi mai cine?
— Doctorii.
— Ar fi trebuit să-l aducă aici, la el acasă. S-ar fi descurcat. Încă l-ar mai putea aduce. Am avea noi grijă de copilul acela, ca de oricare altul.
— A spus că eşti singura ei prietenă. A spus că eşti singura persoană de aici care s-a purtat frumos cu ea.
— Drăguţ din partea ei. Dar nu-i adevărat. Toţi s-au purtat frumos.
— Nu şi Angus Addams.
— O, el o iubea.
— O iubea? Iubea?
— O plăcea atâta cât poate el să placă pe cineva.
