1895
La sfârşitul erei glaciare, Georges Bank era o pădure primitivă, luxuriantă şi deasă.
Avea râuri, munţi, mamifere. Apoi a fost acoperită de mare şi a devenit cel mai bun loc de pescuit din întreaga lume. Transformarea a durat milioane de ani, dar europenilor, odată ajunşi în Lumea Nouă, nu le-a trebuit prea mult ca să descopere acest loc şi să
pescuiască şi pe dracu’ din el.
Bărci mari navigau în larg cu plase pentru toate soiurile de peşte – biban oceanic, hering, cod, scrumbii albastre, mai multe feluri de balene, caracatiţe, ton, peşte-sabie, câini-de-mare – şi pe lângă astea mai erau şi şlepurile pentru pescuit scoici. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, Georges Bank devenise un oraş internaţional plutitor; bărci germane, ruseşti, americane, canadiene, franceze şi portugheze, toate scoteau din ocean tone de peşte. Fiecare barcă avea la bord oameni care strângeau peştele cu lopata ca şi cum ar fi strâns cărbune. Fiecare vas stătea în larg câte o săptămână, uneori chiar şi două. Noaptea, luminile de la sutele de nave străluceau pe apă ca luminile unui orăşel.
Acolo în larg, vapoarele şi bărcile care rămâneau pe mare, la distanţă de o zi de orice ţărm, erau neputincioase în faţa capriciilor vremii. Furtunile veneau repede şi în forţă, şi puteau distruge o întreagă flotă, devastând comunitatea din care făcea parte.
Un sat întreg putea să se transforme într-o comunitate de văduve şi orfani numai pentru că nişte bărci de pescuit plecaseră într-o călătorie obişnuită la Georges Bank.
Ziarele tipăreau numele celor morţi, dar şi ale rudelor care depinseseră până atunci de ei. Acesta era, poate, punctul crucial al tragediei. Era obligatoriu ca urmaşii de pe ţărm ai celor morţi să fie număraţi, să se estimeze numărul de suflete care trebuiau întreţinute în lipsa taţilor, fraţilor, soţilor, fiilor, unchilor. Ce-avea să se întâmple cu ei?
46 DE MORŢI. Aşa arăta un titlu din ziar. 197 DE PERSOANE AU RĂMAS ÎN
GRIJA COMUNITĂŢII.
Era, într-adevăr, un număr trist. Un număr pe care toată lumea trebuia să-l ştie.
Cu toate astea, pescuitul de homari nu e aşa, şi niciodată n-a fost astfel. E destul de periculos, dar nu e letal, ca pescuitul oceanic de adâncime. Nici pe departe. Oraşele cu pescari de homari nu pierd batalioane întregi de oameni. Pescarii de homari muncesc singuri, se îndepărtează rareori de ţărm şi până după-amiază sunt de obicei înapoi acasă, ca să mănânce plăcinte, să bea bere şi să adoarmă încălţaţi cu cizmele pe canapea. Văduvele şi orfanii nu apar cu duiumul. Nu există asociaţii sau adunări ale văduvelor. În comunităţile pescarilor de homari, văduvele apar câteodată în urma unor accidente întâmplătoare, înecuri ciudate, ceţuri şi furtuni neobişnuite, care vin şi pleacă fără să provoace şi alte dezastre.
Aşa s-a întâmplat şi cu doamna Pommeroy, care, în 1976, era singura văduvă de pe Fort Niles; adică singura văduvă a unui pescar de homari. Era singura femeie care-şi pierduse soţul pe mare. Ce-i oferea acest statut? Foarte puţin. Faptul că soţul ei fusese un beţiv care căzuse peste bord într-o zi liniştită şi însorită reducea dimensiunile catastrofice ale acestui eveniment şi, odată cu trecerea anilor, tragedia ei fusese în bună
parte uitată. Doamna Pommeroy era ea însăşi ca o zi calmă şi însorită, şi atât de drăguţă, că oamenilor le venea greu să-şi amintească să le fie şi milă de ea.
Pe lângă asta, se descurca bine fără un soţ care s-o întreţină. Supravieţuise fără Ira Pommeroy, şi nu dădea semne c-ar suferi în vreun fel de pe urma pierderii lui. Avea o casă mare, care fusese construită şi achitată cu mult înainte ca ea să se nască şi care era atât de solidă, încât nu necesita multe reparaţii. Nu că-i păsa cuiva de reparaţii.
Doamna Pommeroy avea o grădină. Avea nişte surori sâcâitoare, dar devotate. O avea pe Ruth Thomas, care-i ţinea companie ca o fiică. Avea fiii care, cu toate că erau în mare parte o haită de trântori, nu erau mai trântori decât fiii altcuiva şi contribuiau la întreţinerea mamei lor.
Băieţii Pommeroy care rămăseseră pe insulă câştigau, desigur, foarte puţin, pentru că nu puteau să lucreze decât ca ajutoare pe bărcile altor oameni. Veniturile erau mici, fiindcă bărcile, teritoriul şi echipamentul de pescuit ale familiei Pommeroy se pierduseră odată cu moartea tatălui lor. Ceilalţi bărbaţi de pe insulă cumpăraseră totul la un preţ derizoriu, şi nimic nu mai putea fi recuperat. Din această cauză, şi din cauza lenei lor înnăscute, băieţii Pommeroy n-aveau un viitor pe Fort Niles. Când s-au făcut mari, n-au avut cum să pună pe picioare o afacere de pescuit. Crescuseră ştiind asta, aşa că n-a fost o surpriză când unii dintre ei au părăsit de tot insula. Şi de ce nu? Acasă
n-aveau nici un viitor.
Fagan, cel mijlociu, era singurul Pommeroy ambiţios. Singurul cu un scop în viaţă, pe care şi-l atinsese cu succes. Lucra la o fermă mizerabilă de cartofi într-un district fără ieşire la mare din partea de nord a statului Maine. Tot timpul dorise să plece de lângă ocean, şi aşa a şi făcut. Dorise să devină fermier. Fără pescăruşi şi fără vânt.
Trimitea bani acasă maică-sii. O suna o dată la câteva săptămâni să-i povestească
despre recolta de cartofi. Spera ca într-o zi să devină şef de echipă la fermă. Pe ea o plictiseau de moarte poveştile lui, dar era mândră că avea o meserie şi era fericită să
primească banii pe care-i trimitea el.
Conway, John şi Chester Pommeroy se înrolaseră în armată. Conway (militar în Marină, după cum îi plăcea să-şi spună, ca şi cum ar fi fost amiral) fusese destul de norocos să prindă ultimii ani ai războiului din Vietnam. Era marinar pe un vas de patrulă pe râu într-o zonă cu lupte grele. A avut două misiuni în Vietnam. Pe prima a îndeplinit-o fără să fie rănit, deşi i-a trimis maică-sii scrisori lungi şi pline de duritate în care se lăuda explicându-i până în cel mai mic detaliu câţi dintre camarazii lui fuseseră
căsăpiţi şi ce greşeli făcuseră idioţii ăia de mierliseră. I-a povestit şi cum arătau corpurile camarazilor săi după ce fuseseră ucişi, asigurând-o că el n-avea s-o păţească
niciodată, pentru că era mult prea deştept pentru prostiile astea.
În 1972, Conway, aflat în a doua misiune, fusese şi el aproape căsăpit de-un glonţ
lângă şira spinării, dar îşi reveni după ce petrecu şase luni într-un spital al armatei. Se căsători cu văduva unuia dintre camarazii săi idioţi care chiar fusese căsăpit în timpul patrulei cu barca pe râu, şi se mută în Connecticut. Folosea un baston ca să se mişte de ici-colo şi primea pensie de handicapat. Conway era bine. Nu era o povară pentru mama sa văduvă.
John şi Chester se înrolaseră şi ei în armată. John fu trimis în Germania, unde rămase după ce-şi termină serviciul militar. Cum se putea descurca un băiat Pommeroy într-o ţară europeană depăşea puterea de înţelegere a lui Ruth Thomas, dar nimeni nu primea veşti de la John, aşa că toată lumea a presupus că e bine. Chester făcu armata, se mută în California, se apucă de droguri şi se înhăită cu nişte ciudaţi care se considerau prezicători. Îşi spuneau Bandiţii Ţigani cu Bandulieră.
Bandiţii Ţigani cu Bandulieră călătoreau de ici-colo într-un autobuz vechi de şcoală, câştigând bani din cititul în palmă şi în cărţi de tarot, deşi Ruth auzise că făceau de fapt bani vânzând marijuana. Pe Ruth o interesa foarte mult acea parte a poveştii. Nu încercase niciodată marijuana, dar se gândise la asta. Odată, când Ruth Thomas era acasă, Chester veni în vizită pe insulă, fără fraţii lui bandiţi, şi încercă să-i dea lui Ruth câteva sfaturi spirituale. Asta se întâmpla în 1974. Era beat criţă.
— Ce fel de sfaturi vrei? întrebă Chester. Am tot felul.
Le numără pe degete.
— Pot să-ţi dau sfaturi în legătură cu profesia, cu viaţa amoroasă, cu ce ai de făcut, sfaturi speciale sau sfaturi obişnuite.
— Ceva iarbă ai? întrebă Ruth.
— O, da.
— Pot să-ncerc şi eu? Adică vinzi? Am bani. Aş putea cumpăra.
— Ştiu un truc cu cărţi de joc.
— Nu prea cred, Chester.
— Ba da, chiar ştiu un truc cu cărţi de joc.
Îi băgă lui Ruth în faţă pachetul cu cărţi de joc şi bolborosi:
— Trage o carte.
