Se repezi la capătul docului, şi Ruth se repezi după el. Coborî repede pe scară în barca cu vâsle, o dezlegă într-o secundă şi-i făcu semn lui Ruth să-l urmeze. Owney deja vâslea, pare-se, şi ea se prăvăli în barcă. Mânuia vâslele cu mişcări frumoase şi sigure – fâş, fâş, fâş – şi barca dansa pe valuri.
Trecu de New Hope şi de toate celelalte bărci ancorate în port, fără să încetinească
ritmul. Încheieturile lui erau albe, iar gura strânsă de concentrare. Ruth se ţinea de ambele părţi ale bărcii, încă o dată uimită de puterea lui. Cu treizeci de secunde mai
devreme, când se afla încă pe doc, nu şi-ar fi închipuit c-o să facă aşa ceva. Owney vâsli până ieşiră din golful unde nu era nici un pericol. Valurile deveniseră mari şi repezi, şi se loveau de mica barcă cu vâsle. Ajunseră la o imensă stâncă de granit – de fapt, o mică insulă de granit – şi Owney cârmi barca în spatele ei. Erau complet ascunşi vederii celor de pe ţărm. Valurile se izbeau de stâncă.
Owney privi oceanul, încruntându-se şi respirând greu. Mai vâsli vreo doisprezece metri şi se opri. Se ridică şi privi în apă. Apoi se aşeză şi mai vâsli încă vreo trei metri, şi privi din nou. Ruth se aplecă şi ea, dar nu văzu nimic.
Owney Wishnell luă din barcă o prăjină de pescuit, un băţ lung cu un cârlig la capăt. Încet, o cufundă în apă şi apoi începu să tragă; Ruth văzu că de prăjină era agăţată o baliză ca acelea pe care le folosesc pescarii de homari ca să marcheze locul unde-şi pun capcanele. Dar baliza aceea era albă, nu vopsită în vreo culoare ţipătoare ca a pescarilor. Şi în loc să plutească la suprafaţă avea un fir scurt care-o ţinea ascunsă
la câţiva metri sub apă. Nimeni n-o putea găsi dacă nu ştia exact unde s-o caute.
Owney aruncă baliza în barcă şi apoi trase rapid şi constant funia de care era legată, până când ajunse la capăt. Şi acolo se afla o capcană de homari făcută din lemn. O
ridică în barcă; era ticsită cu homari imenşi, care încă pocneau din cleşti.
— A cui e capcana asta? întrebă Ruth.
— A mea! spuse Owney.
Deschise capcana şi scoase homarii, unul câte unul, ridicându-i ca să-i vadă Ruth, apoi îi azvârli în apă.
— Hei! spuse ea după ce-l aruncă pe al treilea. Nu-i arunca înapoi! Sunt buni!
Dar el îi aruncă pe toţi înapoi. Homarii erau într-adevăr buni. Erau enormi. Erau îndesaţi în capcana aceea ca peştii într-o plasă de adâncime. Cu toate astea, se comportau ciudat. Când Owney îi atingea, nu se zbăteau şi nu-şi pocneau cleştii.
Rămâneau nemişcaţi în mâna lui. Ruth nu văzuse niciodată homari atât de supuşi. Şi nu văzuse niciodată atât de mulţi prinşi într-o singură capcană.
— De ce sunt aşa mulţi? De ce nu ţi se împotrivesc? întrebă ea.
— Pentru că nu mi se împotrivesc, spuse el.
Şi aruncă încă unul în ocean.
— De ce nu-i păstrezi? mai întrebă ea.
— Nu pot! se plânse Owney.
— Când ai pus capcana?
— Săptămâna trecută.
— De ce ţii baliza sub apă, unde n-o poate vedea nimeni?
— O ascund.
— De cine?
— De toată lumea.
— Atunci cum ai găsit capcana?
— Ştiam că-i aici, spuse el. Ştiu unde se ascund ei.
— Ei?
Owney aruncă ultimul homar în mare şi, cu o împroşcătură puternică, aruncă şi capcana peste barcă. În timp ce-şi ştergea mâinile de salopetă, spuse dramatic şi în mare grabă:
— Ştiu unde sunt homarii.
— Ştii unde sunt homarii.
— Da.
— Chiar eşti un Wishnell, spuse ea. Nu-i aşa?
— Da.
— Owney, unde-ţi sunt celelalte capcane?
— Peste tot.
— Peste tot? Pe toată coasta din Maine?
— Da.
— Unchiul tău ştie?
