Ea nu trase.
— Trage o carte! ţipă Chester Pommeroy, banditul ţigan cu bandulieră.
— De ce?
— Trage dracului o carte! Hai! Deja am făcut cărţile şi ştiu c-o să iasă treiul de inimă, aşa că trage dracului o carte!
Ea nu trase. El aruncă tot pachetul în perete.
Ruth întrebă:
— Acum pot, te rog, să-ncerc nişte iarbă?
El se încruntă şi-i făcu semn cu mâna să dispară din faţa lui. Lovi o masă şi-o făcu pe Ruth curvă proastă. Devenise într-adevăr un ciudat, hotărî Ruth, aşa că, tot restul săptămânii, se feri din calea lui. Asta se întâmpla când Ruth avea şaisprezece ani, şi a fost ultima dată când l-a văzut pe Chester Pommeroy. Auzi că avea câţiva copii, dar că
nu era căsătorit. N-a pus niciodată mâna pe marijuana lui.
Cum patru dintre băieţii Pommeroy plecaseră cu totul de pe insulă, mai rămăseseră
acasă doar trei. Webster Pommeroy, cel mai mare şi mai deştept, era mic, sfrijit, depresiv, timid şi talentat numai la scormonit prin mlaştini după obiecte pentru viitorul Muzeu de Istorie Naturală al senatorului Simon Addams. Webster nu-i aducea nici un venit mamei sale, dar nici nu cheltuia mult. Încă mai purta hainele din copilărie, şi abia dacă mânca te miri ce. Pe el îl iubea doamna Pommeroy cel mai mult, şi pentru el îşi făcea cele mai multe griji. Nu-i păsa că nu are nici o contribuţie la întreţinerea familiei, atâta timp cât nu petrecea zi de zi pe canapea cu o pernă deasupra capului, suspinând îndurerat.
La celălalt capăt se afla bine cunoscutul idiot Robin Pommeroy, cel mai mic. La şaptesprezece ani, era căsătorit cu Opal, din oraş, şi era tatăl enormului bebeluş Eddie.
Robin lucra ca ajutor pe barca tatălui lui Ruth. Tatăl lui Ruth îl ura întru câtva pe Robin Pommeroy, pentru că puştiul nu tăcea din gură toată ziua. De când îşi corectase defectul de vorbire, Robin devenise un vorbăreţ fără pereche. Şi nu vorbea numai cu tatăl lui Ruth, care era singurul de pe barcă. Vorbea cu el însuşi şi cu homarii. În timpul pauzelor punea mâna pe staţia radio şi vorbea cu oamenii de pe toate celelalte bărci de pescuit. De fiecare dată când vedea o barcă trecând pe lângă ei, apuca staţia şi-i spunea marinarului care se apropia: „Ce simpatic eşti.“ Apoi închidea microfonul şi aştepta un răspuns, care de obicei era: „Tai-o, băiete.“ Dezamăgit, îl întreba pe tatăl lui Ruth:
— De ce nu ne spune nimeni şi nouă că suntem simpatici?
Robin scăpa mereu lucruri din barcă. Nu se ştie cum, scăpa tot timpul suliţa şi apoi alerga până la celălalt capăt al bărcii ca s-o prindă. Dar era prea târziu. Asta nu se întâmpla în fiecare zi; se întâmpla aproape în fiecare zi şi-l enerva tare pe tatăl lui Ruth, care întorcea barca şi încerca să-şi recupereze unealta. Tatăl lui Ruth îşi lua rezerve pentru toate lucrurile, ca să fie sigur. Ruth îi sugeră să le ataşeze mici balize, ca măcar aşa să plutescă. Numea asta „impermeabil la Robin“.
Robin era obositor, dar tatăl lui Ruth îl tolera pentru că era ieftin, ieftin, ieftin.
Accepta cu mult mai puţini bani decât orice alt ajutor de punte. Trebuia să accepte bani mai puţini, pentru că nimeni nu voia să lucreze cu el. Era prost şi leneş, dar destul de
puternic ca să muncească, iar tatăl lui Ruth economisea mulţi bani cu Robin Pommeroy. De asta îl tolera pe puşti.
Mai rămânea Timothy. Mereu cel mai tăcut, Timothy Pommeroy nu fusese niciodată un copil rău, şi deveni un bărbat de ispravă. Nu deranja pe nimeni. Semăna cu taică-său, cu pumnul cât mânerul uşii, muşchi întinşi, părul negru şi ochii încrucişaţi. Lucra pe barca lui Len Thomas, unchiul lui Ruth Thomas, şi era un muncitor bun. Len Thomas era un palavragiu şi se aprindea uşor, dar Timothy scotea în linişte capcanele, număra homarii, umplea sacii cu momeală şi stătea pe punte în timp ce barca se mişca, evitând să-l privească pe Len şi ţinându-şi gândurile numai pentru el. Len socotea că-i un aranjament bun, fiindcă de obicei avea probleme să
găsească ajutoare de punte care să-i suporte bine cunoscutul lui fel de-a fi. Odată se repezise la un ajutor cu o cheie franceză şi-l scosese din circulaţie pentru tot restul după-amiezii. Dar Timothy nu-l înfuria pe Len. Se descurca destul de bine şi câştiga respectabil. Îi dădea totul maică-sii, mai puţin banii cu care-şi cumpăra whisky, pe care-l bea singur în fiecare seară, în dormitorul lui, cu uşa bine încuiată.
Într-adevăr, după câte se vede, fiii doamnei Pommeroy nu deveniseră o povară
financiară pentru ea, şi erau destul de cumsecade ca să-i dea şi ei bani. Toţi se descurcaseră cât se poate de bine, cu excepţia lui Webster. Pe lângă banii primiţi de la fiii ei, doamna Pommeroy câştiga şi ea câte ceva din tuns.
Se pricepea la asta. Avea un dar. Ondula şi vopsea părul femeilor şi părea să aibă
un instinct natural pentru formă. Dar se specializase, cum ar veni, în tunderea bărbaţilor. Tundea bărbaţi care înainte de ea nu avuseseră decât trei tipuri de tunsori: de la mamele lor, din armată şi de la soţiile lor. Erau bărbaţi pe care nu-i interesa stilul, dar o lăsau pe doamna Pommeroy să facă tot felul de lucruri frivole cu părul lor. Se lăsau pe mâna ei din pură vanitate, bucurându-se de atenţie ca orice vedetă.
Adevărul e că doamna Pommeroy îi făcea pe bărbaţi să arate minunat. Ascundea ca prin farmec chelia, îi încuraja să-şi lase barbă dacă aveau bărbia subţire, îmblânzea asprimile buclelor incomode şi cele mai îndărătnice vârtejuri. Îl măgulea pe fiecare în parte, glumind, înghiontindu-l şi tachinându-l în timp ce-i aranja părul, şi flirtul ăsta îl făcea să devină deodată mai chipeş, obrajii prindeau culoare şi ochii îi străluceau.
Aproape că putea să-i vindece pe bărbaţi de adevărata lor urâţenie. Putea chiar să-i facă pe senatorul Simon şi pe Angus Addams să arate respectabil. Când termina cu câte un bătrân morocănos ca Angus, chiar şi el roşea până-n vârful urechilor de plăcere că se află în compania ei. Când termina cu un bărbat chipeş ca tatăl lui Ruth, acesta era stânjenitor de frumos, ca un star de cinema.
— Du-te şi te ascunde, îi spunea ea. Pleacă de-aici, Stan. Dacă-ncepi să te plimbi aşa prin oraş, e vina ta dac-ai să fii violat.
În mod surprinzător, doamnele de pe Fort Niles n-aveau nimic împotrivă s-o lase
pe doamna Pommeroy să le îngrijească soţii. Poate pentru că rezultatele erau aşa de bune. Poate pentru că voiau să ajute o văduvă şi asta era calea cea mai uşoară. Poate că
femeile se simţeau vinovate faţă de doamna Pommeroy că aveau soţi, că aveau bărbaţi care nu căzuseră peste bord de beţi ce erau. Sau poate pentru că, de-a lungul anilor, femeile ajunseseră să fie atât de scârbite de soţi, încât găseau respingător gândul de a-şi plimba degetele prin părul murdar al acelor pescari urât mirositori, unsuroşi şi netoţi.
Mai degrabă o lăsau pe doamna Pommeroy să facă asta, de vreme ce părea să-i placă
atât de mult şi reuşea să-i binedispună şi pe ei o dată.
Aşa stăteau lucrurile şi când Ruth s-a întors din vizita de la mama ei din Concord şi s-a dus direct la casa doamnei Pommeroy. A găsit-o tunzând întreaga familie Cobb.
Doamna Pommeroy îi avea pe toţi acolo: domnul Russ Cobb, nevastă-sa, Ivy, şi fiica lor cea mică, Florida, care avea patruzeci de ani şi încă locuia cu părinţii.
Erau o familie tristă. Russ Cobb avea aproape optzeci de ani, dar încă mai ieşea la pescuit în fiecare zi. Tot timpul spunea că va pescui până când nu va mai putea pune piciorul în barcă. În iarna de dinainte îşi pierduse jumătate din piciorul drept, până la genunchi. Îi fusese amputat din cauza diabetului, sau „zaharului“, cum îi spunea el, dar încă mergea la pescuit în fiecare zi, punând în barcă ce mai rămăsese din picior.
Nevastă-sa, Ivy, era o femeie care părea mereu dezamăgită şi care picta crenguţe de ilice, lumânări şi feţe de Moş Crăciun pe scoici rotunde de mare şi încerca să le vândă
vecinilor ca ornamente de Crăciun. Fiica familiei Cobb, Florida, nu scotea niciodată o vorbă. Era îngrozitor de tăcută.
Când intră Ruth, doamna Pommeroy pusese deja pe bigudiuri părul alb ca o spumă
al lui Ivy Cobb şi se îngrijea de perciunii lui Russ Cobb.
— Aşa-i de des! îi spunea doamna Pommeroy domnului Cobb. Ai un păr aşa de des, că semeni cu Rock Hudson!
