— Cary Grant! strigă el.
— Cary Grant! râse doamna Pommeroy. Bine-atunci! Semeni cu Cary Grant!
Doamna Cobb îşi dădu ochii peste cap. Ruth trecu prin bucătărie şi-o sărută pe doamna Pommeroy pe obraz. Doamna Pommeroy îi luă mâna şi-o ţinu îndelung:
— Bun venit acasă, iubito.
— Mulţumesc.
Ruth se simţi acasă.
— A fost bine?
— Am avut cea mai groaznică săptămână din viaţa mea.
Ruth voia să spună asta pe un ton sarcastic şi glumeţ, dar din greşeală îi ieşi adevărul gol-goluţ.
— Avem plăcintă.
— Mulţumesc mult.
— L-ai văzut pe taică-tău?
— Nu încă.
— Termin imediat, spuse doamna Pommeroy. Ia un loc, iubito.
Aşa că Ruth îşi trase un scaun vopsit în verdele acela groaznic de geamandură şi se aşeză lângă tăcuta Florida Cobb. Masa de bucătărie şi dulapul din colţ fuseseră şi ele vopsite în aceeaşi culoare, încât întreaga bucătărie se asorta într-un fel oribil. Ruth o privi pe doamna Pommeroy făcându-şi numărul magic pe urâtul domn Cobb. Mâinile ei se mişcau încontinuu în părul lui. Chiar şi când nu tăia, îi mângâia capul, îi trecea degetele prin păr, bătându-l uşor pe creştet, trăgându-l de urechi. El îşi lăsă capul pe spate în mâinile ei, ca un motan care se lipeşte de piciorul persoanei preferate.
— Uite ce frumos, murmură ea, ca o iubită care-l încuraja. Uite ce bine arăţi.
Îi tunse perciunii, îi bărbieri gâtul cu mişcări circulare prin clăbucii de săpun şi-l şterse cu un prosop. Îşi apăsă corpul de spatele lui. Se purta tandru cu domnul Cobb, ca şi cum ar fi fost ultima persoană pe care avea s-o atingă, ca şi cum capul lui urât avea să fie ultimul ei contact uman de pe pământ. Doamna Cobb, cu bigudiurile ei din oţel gri şi cu mâinile cenuşii aşezate în poală, se uita cu o privire metalică la faţa ruinată a soţului ei.
— Cum merg lucrurile, doamnă Cobb? întrebă Ruth.
— Afurisiţii ăia de ratoni ne-au împânzit curtea, spuse doamna Cobb, demonstrându-şi remarcabila capacitate de a vorbi fără să-şi mişte buzele.
Când Ruth era mică, obişnuia s-o atragă pe doamna Cobb în conversaţie numai ca s-o vadă făcând şmecheria asta. De fapt, la vârsta de optsprezece ani, Ruth o atrăgea în conversaţie din acelaşi motiv.
— Îmi pare rău să aud asta. Aţi mai avut probleme cu ratonii?
— Niciodată.
Ruth se holba la gura femeii. Sincer, nu se clintea. Incredibil.
— Chiar aşa? întrebă ea.
— Aş vrea să-mpuşc unul.
— N-a fost nici un raton pe insulă până în 1958, spuse Russ Cobb. Erau la Courne Haven, nu la noi.
— Serios? Ce s-a întâmplat? Cum de-au ajuns aici? întrebă Ruth, ştiind exact ce-avea el să spună.
— Au fost aduşi.
— De cine?
— De oamenii de pe Courne Haven! Au pus nişte femele gata să fete într-un sac şi le-au adus aici cu barca. În mijlocul nopţii. Le-au dat drumul pe plajă. Fratele bunicului tău, David Thomas, a văzut asta. Venea acasă de la fata lui şi a văzut nişte străini pe plajă. I-a văzut când au dat drumul la ceva dintr-un sac şi apoi i-a văzut plecând.
Câteva săptămâni mai târziu, erau ratoni peste tot. Mâncau găinile oamenilor. Gunoi.
Orice.
Bineînţeles, în povestea pe care-o auzise Ruth de la membrii familiei Johnny Pommeroy era acela care văzuse străinii pe plajă, chiar înainte de-a pleca în Vietnam şi de-a fi omorât în 1954, dar nu mai pomeni acel amănunt.
— Am avut un pui de raton când eram mică, spuse doamna Pommeroy, zâmbind la acea amintire. Dacă stau să mă gândesc bine, ratonul m-a muşcat de braţ şi tata l-a omorât. Cred că era un el. Oricum, eu mă gândeam că e un el.
— Când a fost asta, doamnă Pommeroy? întrebă Ruth. Cu cât timp în urmă?
Doamna Pommeroy se încruntă şi frecă puternic cu degetele gâtul domnului Cobb, care murmură fericit. Spuse cu inocenţă:
— O, cred că era pe la începutul anilor ’40, Ruth. Doamne, sunt aşa de bătrână. Anii
’40! Cu atâta vreme în urmă.
— Atunci nu era un raton, spuse domnul Cobb. N-avea cum să fie.
— O, cu siguranţă era un mic raton. Avea o coadă dungată şi o feţişoară drăguţă. Îi spuneam Masky!
