— Nu!
Păru deodată panicat şi îngrozit.
— Cine-a construit capcanele?
— Eu.
— Când?
— Noaptea.
— Faci toate astea fără ca unchiul tău să ştie nimic?
— Da.
— Pentru că te-ar omorî dac-ar şti, aşa-i?
Nici un răspuns.
— De ce-i arunci înapoi, Owney?
El îşi puse mâinile peste faţă, apoi le lăsă în jos. Părea gata să plângă. Putu doar să
dea din cap.
— Owney...
— Ştiu.
— Asta-i o nebunie.
— Ştiu.
— Ai putea fi bogat. Doamne, dac-ai avea o barcă şi ceva echipament, ai putea fi bogat!
— Nu pot.
— Pentru că cineva...
— Unchiul meu.
— ...ar afla.
— Da.
— Vrea să te faci preot, sau ceva jalnic de felul ăsta, nu?
— Da.
— Ei bine, asta-i o pierdere al dracului de mare, nu-i aşa?
— Nu vreau să mă fac preot.
— Nu te învinuiesc, Owney. Nici eu nu vreau să mă fac preot. Cine mai ştie despre asta?
— Trebuie să plecăm, spuse Owney.
Apucă vâslele şi întoarse barca, stând cu spatele lui lat direct către ţărm, şi începu să vâslească elegant, cu mişcări frumoase, ca o maşină-rie superbă.
— Cine mai ştie, Owney?
El se opri din vâslit şi o privi.
— Tu.
Ea îi întoarse privirea, uitându-se direct în ochii lui albaştri de suedez şi la capul lui mare, pătrat şi blond.
— Tu, repetă el. Numai tu.
8
Pe măsură ce homarul creşte în dimensiuni, devine mai îndrăzneţ şi se avântă din ce în ce mai departe de ţărm, cu toate că niciodată nu încetează să sape în nămol şi să se ascundă pe sub pietre, atunci când e nevoie.
Homarul american:
Studiu asupra comportamentului şi dezvoltării
Dr. Francis Hobart Herrick
