— Mă întreb de unde vine expresia „a trage băşini“.
Ruth îi răspunse:
— Lasă-mă-n pace, Cal. Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă-n pace.
Când ajunseră la docul din Rockland, pastorul Wishnell şi nepotul lui erau deja acolo. New Hope aştepta pe marea cenuşie şi pistruiată de ploaie. Nu se salutară.
Pastorul Wishnell spuse:
— Du-mă până la magazin, Cal. Am nevoie de ulei, alimente şi hârtie de scris.
— Sigur, spuse Cal. Nici o problemă.
— Rămâi aici, îi spuse pastorul Wishnell lui Owney, şi Cal, imitând intonaţia pastorului, ridică degetul către Ruth şi-i spuse: „Rămâi aici.“
Cei doi bărbaţi plecară cu maşina, lăsându-i pe Ruth şi Owney pe doc, în ploaie.
Tânărul purta o pelerină galbenă nouă-nouţă, o pălărie de ploaie tot galbenă şi cizme galbene. Stătea mare şi nemişcat, privind oceanul, cu mâinile la spate. Lui Ruth îi plăceau dimensiunile lui. Corpul lui era dens şi plin de importanţă. Îi plăceau şi genele lui blonde.
— Ai avut o săptămână bună? îl întrebă Ruth pe Owney Wishnell.
El dădu din cap.
— Ce-ai făcut?
El oftă. Se strâmbă, ca şi cum ar fi încercat să gândească.
— Nu prea multe, spuse el în cele din urmă.
Vocea lui era joasă şi şoptită.
— O, spuse Ruth. Eu am fost să-mi vizitez mama în Concord, New Hampshire.
Owney dădu din cap, se încruntă şi respiră adânc. Părea cât pe ce să spună ceva, dar de fapt îşi duse din nou mâinile la spate, plesnin-du-le una de cealaltă, şi rămase din nou tăcut, cu faţa lipsită de orice expresie. „E incredibil de timid“, gândi Ruth. Îl găsea fermecător. „Atât de mare şi de timid.“
— Ca să-ţi spun drept, începu Ruth, mă întristează s-o văd. Nu-mi place să vin pe continent; vreau să ajung din nou pe Fort Niles. Dar tu? Ai vrea mai degrabă să fii acolo? Sau aici?
Faţa lui Owney Wishnell se făcu roz, roşu-deschis, din nou roz, apoi reveni la normal. Ruth privi fascinată această schimbare şi întrebă:
— Te deranjez?
— Nu.
Şi faţa lui se coloră din nou.
— Mama mă presează tot timpul să plec de pe Fort Niles. Nu mă presează, de fapt, dar m-a trimis la o şcoală în Delaware, şi acum vrea să mă mut în Concord. Sau să
merg la facultate. Dar mie-mi place acolo.
Ruth arătă către ocean.
— Nu vreau să locuiesc cu familia Ellis. Vreau să mă lase-n pace.
Nu înţelegea de ce bate câmpii în faţa acelui tânăr îmbrăcat în pelerina lui curată şi galbenă, imens, timid şi tăcut; îi trecu prin mine că pare în ochii lui un copil sau o proastă. Dar când îl privi pe Owney văzu că o asculta. N-o privea ca pe un copil sau ca pe o proastă.
— Eşti sigur că nu te deranjez?
Owney Wishnell tuşi în pumn şi o privi pe Ruth. Ochii lui de un albastru-deschis licăriră preţ de o clipă.
— Ăă, spuse el şi tuşi din nou. Ruth.
— Da?
O bucura să-l audă pronunţându-i numele. Nu credea că-l ştie.
— Da, Owney?
— Vrei să vezi ceva? întrebă el.
Spuse asta neaşteptat, de parcă i-ar fi făcut o confesiune. Vorbi deodată, ca şi cum era cât pe ce să dezvăluie ascunzătoarea unor bani furaţi.
— O, da, spuse Ruth, aş vrea.
El o privi nesigur şi încordat.
— Arată-mi, spuse Ruth. Arată-mi orice. Sigur. Arată-mi ce vrei să-mi arăţi.
— Grăbeşte-te, spuse Owney şi se învioră brusc.
