— Închipuie-ţi!
— Domnişoară Vera, ne întoarcem acasă? întrebă Cal.
— O aşteptăm pe Mary! ţipă ea.
— Normal. Aşa spuneam şi eu.
— Oricum, n-ai spus asta.
— Scuzaţi-mă.
— Of, tonţii ăştia! exclamă domnişoara Vera. Peste tot!
Mary se întoarse şi se aşeză în linişte alături de fiica sa. Cal luă curba şi domnişoara Vera spuse exasperată:
— Cu mare, mare, mare grijă.
Nimeni nu scoase o vorbă pe drumul spre casă. Odată ajunşi, domnişoara Vera se întoarse şi-i zâmbi şters lui Ruth. Chicoti din nou. Se calmase.
— Ne înţelegem bine, eu şi cu mama ta spuse ea. După toţi anii petrecuţi alături de bărbaţi, în sfârşit, suntem singure doar noi două. N-avem soţi de care să ne îngrijim sau fraţi ori taţi care să ne poarte de grijă. Două doamne independente care fac ce vor.
Nu-i aşa, Mary?
— Aşa-i.
— Ruth, mi-a fost dor de mama ta când a fugit şi s-a măritat cu taică-tău. Ştiai?
Ruth nu răspunse. Mama ei o privi neliniştită şi spuse cu voce scăzută:
— Sunt sigură că ştie.
— Îmi aduc aminte cum a ieşit din casă după ce mi-a spus că se mărită cu un pescar. Am privit-o cum se îndepărta. Eram la etaj, în dormitorul meu. Ruth, ştii camera? Cea cu vedere spre intrarea principală. O, scumpa mea Mary părea atât de mică şi de curajoasă! O, Mary! Umerii tăi mici păreau atât de drepţi, ca şi cum ar fi spus „Pot face orice!“ Draga de ea... Mary. Sărăcuţa de tine, fată scumpă şi drăguţă! Ai fost atât de curajoasă!
Mary închise ochii. Ruth simţi o furie amară şi îngrozitoare ridicându-se din stomac.
— Da, Ruth, am privit-o pe mama ta plecând, şi asta m-a făcut să plâng. Am stat în camera mea şi am plâns. Fratele meu a venit şi şi-a pus braţul în jurul meu. Ştii cât de bun la suflet e fratele meu Lanford. Nu?
Ruth nu putu să răspundă. Fălcile îi erau atât de încleştate, încât nu putea rosti nici un cuvânt. Cu siguranţă n-ar fi fost ceva civilizat. Ar fi putut să-i scape un şir lung de înjurături. Iată ce i-ar fi făcut vrăjitoarei aceleia nemernice.
— Şi minunatul meu frate mi-a spus: „Vera, totul va fi bine.“ şi ştii ce i-am răspuns?
I-am spus: „Acum ştiu cum s-a simţit biata doamnă Lindbergh!“
Rămaseră tăcuţi o vreme care-a părut un an, lăsând fraza să atârne în aer. Ruth era furioasă. Oare putea s-o lovească pe femeia asta? Putea să iasă din maşina asta preistorică şi să se întoarcă pe Fort Niles?
— Dar acum e cu mine, unde-i e locul, spuse domnişoara Vera. Şi facem ce vrem noi. Fără soţi care să ne spună ce-avem de făcut. Fără copii de care să avem grijă.
Bineînţeles, în afară de Ricky. Bietul de el. Dar Dumnezeu ştie că nu cere mult. Ruth, mama ta şi cu mine suntem nişte femei independente şi ne simţim bine împreună. Ne place foarte tare.
Ruth rămase o săptămână la mama ei. Purtă aceleaşi haine în fiecare zi şi nimeni nu mai pomeni ceva în legătură cu asta. Nu s-au mai dus la cumpărături. Dormea în hainele ei şi le îmbrăca în fiecare dimineaţă după ce făcea baie. Nu s-a plâns.
Ce-i păsa?
Asta era strategia ei de supravieţuire: dă-le dracului pe toate.
La naiba! Făcea tot ce-i cereau. Ignora orice act revoltător de exploatare comis de domnişoara Vera împotriva maică-sii. Ruth era la închisoare în Concord. Voia doar să
ispăşească termenul şi să rămână cu mintea întreagă. Dacă ar fi reacţionat la tot ce-o irita, ar fi fost într-o continuă stare de furie şi dezgust; maică-sa ar fi devenit mai agitată, domnişoara Vera mai agresivă şi Cal Cooley mai îngâmfat. Aşa că-şi ţinea gura. Dă-le dracului pe toate.
În fiecare noapte, înainte de culcare, o săruta pe mama ei pe obraz. Domnişoara Vera întreba sfioasă: „Dar sărutul meu unde-i?“
Şi Ruth traversa încordată camera, se apleca şi săruta obrazul acela cu miros de levănţică. O făcea de dragul maică-sii. O făcea pentru că era mai puţină bătaie de cap decât să arunce o scrumieră în cealaltă parte a camerei. Vedea cât de uşurată se simţea maică-sa. Era bine aşa. Era bine s-o ajute cât putea. Dă-le dracului pe toate.
— Unde-i sărutul meu? întreba Cal în fiecare seară.
Şi în fiecare seară Ruth îi mormăia printre dinţi:
— Noapte bună, Cal. Încearcă să nu ne omori în somn.
Iar domnişoara Vera răspundea:
— Nişte cuvinte atât de pline de ură pentru un copil de vârsta ta.
„Mda“, se gândea Ruth. „Mda, mi-e totuna.“ ştia că trebuie să-şi ţină gura, dar se răzbuna ironizându-l pe Cal Cooley din când în când. O făcea să se simtă ea însăşi.
Cumva familiar, confortabil. Lua acest sentiment cu ea în pat, la culcare, şi-l cuprindea de parcă ar fi fost un ursuleţ. Fiecare ironie aruncată lui Cal înainte de culcare o ajuta pe Ruth Thomas să adoarmă fără să fiarbă gândindu-se la eterna întrebare: Ce soartă o împinsese în viaţa familiei Ellis? şi de ce?
7
