— Habar n-am. Tot ce ştiu e că vrea să-ţi cumpere nişte haine noi.
— N-am nevoie de nimic.
— Ţi-am spus eu, zise Cal cât se poate de mulţumit. Ţi-am spus să-ţi aduci haine, altfel domnişoara Vera o să-ţi cumpere altele şi-o să te enerveze.
— Uite ce-i, nu-mi pasă, spuse Ruth. Orice m-aţi pune voi să fac, nu-mi pasă. Mă
doare-n cot. Numai să terminăm odată cu asta.
— Ruth! ţipă Mary, dar lui Ruth nu-i păsa.
La dracu’ cu toţi. Nici lui Cal Cooley nu părea să-i pese. Ridică doar din umeri.
Merseră până la magazin în Buickul vechi, bicolor. Lui Mary şi Cal le-a luat aproape o oră s-o îmbrace pe domnişoara Vera şi s-o care până la maşină, unde o aşezară pe scaunul din faţă cu poşeta ei cu mărgele în poale. Nu mai ieşise din casă de câteva luni, din câte spunea Mary.
Domnişoara Vera era mică de statură; arăta ca o pasăre cocoţată pe locul din faţă.
Mâinile ei erau micuţe, şi-şi mişca degetele subţiri peste poşeta cu mărgele de parcă
citea în Braille sau se ruga cu o mătanie în mână. Avea cu ea mănuşile de dantelă, pe care le aşeză alături, pe scaun. De fiecare dată când Cal Cooley lua curba, punea mâna stângă pe ele, de parcă urmau să alunece de pe scaun. Trăgea adânc aer în piept la fiecare curbă, deşi Cal conducea cu viteza de deplasare a unui pieton sănătos.
Domnişoara Vera purta o haină lungă de nurcă şi o pălărie cu voal negru. Vocea ei era foarte liniştită şi uşor tremurândă. Zâmbea când vorbea şi pronunţa cuvintele cu un uşor accent britanic, rostind gânditor fiecare frază.
— O, să mergi la plimbare cu maşina... spuse ea.
— Da, încuviinţă mama lui Ruth.
— Ruth, ştii să conduci?
— Da, ştiu, răspunse Ruth.
— O, ce deşteaptă eşti. Eu n-am fost capabilă. Întotdeauna mă ciocneam...
Amintirile o făceau pe domnişoara Vera să chicotească. Îşi duse mâna la gură, ca fetele sfioase. Ruth nu-şi amintea ca domnişoara Vera să fi chicotit vreodată. Trebuie să
fi venit cu vârsta, o afecţiune târzie. Ruth o privi pe bătrână şi-şi aminti cum, pe vremea când era pe insula Fort Niles, domnişoara Vera îi obliga pe muncitori să bea apă de la furtunul din grădină. Nu-i primea în bucătărie nici pentru un pahar cu apă.
Nici în cea mai toridă zi. Obiceiul acela al ei era atât de urât, încât dăduse naştere unei expresii folosite pe insulă: „să bei de la furtunul din grădină“. Era cea mai mare insultă. „Nevastă-mea a luat casa şi copiii. M-a lăsat să beau de la furtunul din grădină.“
La intersecţie, Cal Cooley opri la un stop şi lăsă o maşină să treacă. Apoi începu să
înainteze, când domnişoara Vera strigă:
— Opreşte!
Cal opri. Nu se vedea nici o altă maşină, aşa că porni din nou.
— Opreşte! repetă domnişoara Vera.
— Putem trece acum, spuse Cal. E rândul nostru.
— Cred că-i mai prudent să aşteptăm. Pot să vină alte maşini.
Cal opri şi aşteptă la stop. Nu mai venea nici o maşină. Nimeni n-a spus nimic câteva minute bune. După o vreme, o dubiţă se apropie în spatele Buickului. Şoferul claxonă scurt. Cal nu spuse nimic. Nici Mary. Domnişoara Vera nu spuse nici ea nimic.
Lăsându-se în scaun, Ruth se gândi cât e de plină lumea de nenorociţi. Dubiţa claxonă
din nou, de două ori, şi domnişoara Vera spuse:
— Ce obrăznicie!
Cal coborî geamul şi-i făcu semn dubiţei să treacă. Acesta trecu. Buickul rămase la stop. Apoi o altă maşină veni din spate şi Cal îi făcu semn să treacă. O camionetă roşie trecu în sens invers. Apoi, ca şi mai devreme, nu se mai văzu nici o maşină.
Domnişoara Vera îşi strânse mănuşile în mâna stânga şi spuse:
— Porneşte!
Cal conduse încet prin intersecţie şi-şi continuă drumul spre autostradă.
Domnişoara Vera chicoti:
— Ce ispravă!
Ajunseră în centrul Concordului şi Mary îi arătă lui Cal Cooley unde să parcheze în faţa magazinului. Pe vitrină era pictat elegant, cu litere cursive şi aurii, numele: Blaire’s.
— Eu nu intru spuse domnişoara Vera. E prea mare efortul. Dar spune-i domnului Blaire să vină aci. O să-i explic eu de ce-avem nevoie.
Mary intră în magazin şi curând reveni alături de un tânăr. Părea temătoare.
