— Bine, Ruth, dar la şcoală? Nu puteau mai întâi să-i înveţe pe copii să citească şi să
lase nodurile pe după-amiază?
— Sunt sigură c-au învăţat şi să citească.
— De aceea am vrut să te trimitem la o şcoală particulară.
— Tata nu voia asta.
— Vreau să spun eu şi familia Ellis. Ruth, sunt foarte mândră de tine. Sunt mândră
cât de bine te-ai descurcat. A unsprezecea din clasă! Şi sunt mândră c-ai învăţat franceza. Te rog, spune-mi ceva în franceză.
Ruth începu să râdă.
— De ce râzi? întrebă mama ei. Ce-i aşa de comic?
— Nimic. Doar că, atunci când vorbesc în franceză pe lângă domnul Angus Addams, spune întotdeauna: „Ce? Te doare ce?“
— O, Ruth.
Părea tristă.
— Am sperat să-mi spui ceva în franceză.
— Mamă! Nu merită. Am un accent ciudat.
— Ei bine. Cum vrei tu, draga mea.
Tăcură o vreme, apoi mama lui Ruth spuse:
— Probabil că taică-tău a vrut să rămâi pe insulă şi să înveţi cum să faci noduri!
— Sunt sigură că asta a vrut, spuse Ruth.
— Şi despre maree! Sunt sigură că taică-tău voia ca tu să înveţi despre maree. N-am putut niciodată înţelege, cu toate că am încercat. Taică-tău a încercat să mă înveţe cum să conduc o barcă. Condusul bărcii era uşor, dar cumva trebuia să ştiu unde sunt toate stâncile şi care ieşea din apă după nu ştiu care maree. Nu erau geamanduri acolo, şi cele care existau nu erau niciodată la locul lor, şi taică-tău ţipa la mine dacă încercam să mă orientez după ele. N-avea încredere în geamanduri, dar eu de unde să ştiu? şi curenţii! Credeam că trebuie doar să îndrepţi barca în direcţia bună şi să accelerezi. Nu ştiam nimic despre curenţi.
— De unde aveai să ştii?
— De unde aveam să ştiu, Ruth? Credeam că ştiu cum e viaţa pe insulă, pentru că-mi petreceam verile acolo, dar nu ştiam nimic. Nu ştiam cât de rău bate vântul iarna. Ştiai că unii oameni au înnebunit din cauza asta?
— Cred că toţi oamenii de pe Fort Niles au înnebunit, spuse Ruth şi începu să râdă.
— Şi bate necontenit! În prima mea iarnă acolo, vântul s-a pornit la sfârşitul lui octombrie şi nu s-a mai oprit până în aprilie. Am avut nişte vise ciudate în iarna aceea.
Visam întruna că insula e gata să fie luată de vânt. Copacii de pe insulă aveau nişte rădăcini lungi, lungi, care ajungeau până pe fundul oceanului, şi ăsta era singurul lucru care ţinea insula să nu fie luată de vânt.
— Erai speriată?
— Eram îngrozită.
— N-a fost nimeni amabil cu tine?
— Ba da. Doamna Pommeroy.
Cineva bătu la uşă şi mama lui Ruth tresări. Ricky începu să-şi legene capul înainte şi înapoi şi să ţipe foarte ascuţit; era un sunet groaznic, ca frânele uzate ale unei maşini vechi.
— Şşş, spunea mama lui. Şşş.
Ruth deschise uşa camerei şi în prag se ivi Cal Cooley.
— Depănaţi amintiri? întrebă el.
Intră şi-şi lăsă corpul înalt să alunece într-un balansoar. Îi zâmbi lui Mary, dar fără
să se uite la Ricky.
— Domnişoara Vera vrea să iasă la plimbare, a spus el.
— O! exclamă Mary ridicându-se brusc. O chem pe infirmieră. Ne luăm hainele.
Ruth, du-te şi ia-ţi haina.
— Vrea să meargă la cumpărături, spuse Cal zâmbind, dar uitându-se de astă dată
la Ruth. A aflat că Ruth a venit fără bagaje.
— Cal, şi cum a aflat? întrebă Ruth.
