— O, pe-aici pe undeva. Poate e la bucătărie şi ia o pauză. E nouă şi pare foarte drăguţă. Îi place să-i cânte lui Ricky. Nu-i aşa, Ricky? Nu-i aşa ca Sandra îţi cântă?
Pentru că ştie că-ţi place. Nu-i aşa?
Mary vorbea cu el aşa cum vorbesc mamele cu nou-născuţii, sau cum îi vorbea senatorul Simon Addams câinelui său Cookie, cu o voce iubitoare, fără să aştepte un răspuns.
— O vezi pe sora ta? îl întrebă ea. O vezi pe sora ta mai mare? A venit să te vadă, micuţule. A venit să-l salute pe Ricky.
— Salut, Ricky, spuse Ruth, încercând să imite ritmul din vocea maică-sii. Salut, frăţioare.
Lui Ruth i se făcu rău. Se aplecă şi-l mângâie pe Ricky pe cap, dar el se feri. Îi simţi părul încâlcit alunecându-i printre degete. Îşi retrase mâna şi el îşi lăsă capul să se odihnească o clipă. Apoi, deodată, zvâcni atât de repede şi de neaşteptat, încât o făcu pe Ruth să tresară.
Ricky se născuse când Ruth avea nouă ani, într-un spital din Rockland. Ruth nu-l văzuse niciodată pe când era bebeluş, fiindcă maică-sa nu s-a întors pe insulă după ce l-a născut. Tatăl ei a plecat cu soţia la Rockland când trebuia să se nască bebeluşul, şi Ruth a rămas cu doamna Pommeroy, vecina de alături. Mama ar fi trebuit să se
întoarcă cu bebeluşul, dar nu s-a mai întors niciodată. Nu s-a întors, pentru că era ceva în neregulă cu copilul. Nimeni nu se aşteptase la asta.
Din câte auzise Ruth, tatăl ei, în momentul în care a văzut copilul retardat, a început să împartă vina, rapid şi meschin. Era scârbit şi furios. Cine-i făcuse una ca asta fiului său? A tras repede concluzia că băieţelul îşi moştenise soarta de la strămoşii lui Mary. La urma urmei, ce se ştia despre spitatul de orfani Bath Naval sau despre imigrantul italian? Cine ştia ce monştri se ascundeau în trecutul acela întunecat? Pe de altă parte, strămoşii lui Stan Thomas erau cunoscuţi de zece generaţii, şi niciodată nu apăruse un asemenea caz. Nu fusese nici un monstru în familia lui Stan Thomas.
Evident, spunea Stan, aşa păţeşti dacă te căsătoreşti cu cineva al cărui trecut nu-l cunoşti. Da, aşa păţeşti.
Mary, încă extenuată pe patul de spital, i-a plătit cu aceeaşi monedă, apărându-se nebuneşte. De obicei nu era o luptătoare, dar de data asta s-a luptat. Şi încă murdar.
Zicea că strămoşii lui Stan erau cunoscuţi, fiindcă erau rude. Erau toţi fraţi şi veri primari, şi nu trebuia să fii un geniu ca să ştii că după destule cazuri de incest şi căsătorii între rude de sânge aşa păţeşti. Copilul ăsta cu cap ciudat şi mâini încovoiate.
— Ăsta e fiul tău, Stan! a spus ea.
Fusese o ceartă urâtă şi parşivă, care le-a supărat pe infirmierele de la maternitate.
Câteva dintre cele tinere începură să plângă. Nu mai auziseră niciodată ceva asemănător. Infirmiera-şefă a venit în schimbul de noapte şi l-a condus afară pe Stan Thomas, departe de camera soţiei. Era o femeie vânjoasă, care nu se speria uşor, nici măcar de un pescar de homari spurcat la gură. L-a gonit în timp ce Mary încă ţipa la el.
— Pentru numele lui Dumnezeu, se răsti infirmiera la Stan, femeia asta are nevoie de odihnă.
Câteva după-amiezi mai târziu, Mary şi Stan avură un vizitator la spital. Era domnul Lanford Ellis. Cumva, auzise vestea. Venise la Rockland, îmbarcat pe Stonecutter, ca să le transmită lui Mary şi Stan regretul familiei Ellis pentru tragica situaţie. Stan şi Mary se împăcaseră între timp. Cel puţin puteau sta amândoi în aceeaşi cameră.
Lanford Ellis îi povesti lui Mary despre conversaţia pe care-o avusese cu sora lui Vera şi despre înţelegerea la care ajunseseră. El şi sora lui discutaseră despre această
problemă şi căzuseră de acord că Mary nu trebuia să ducă copilul pe insula Fort Niles.
N-ar fi avut acolo nici un fel de sprijin medical, nici un fel de ajutor calificat pentru Ricky. Doctorii tocmai îi anunţaseră că Ricky urma să aibă nevoie permanentă de îngrijire pentru tot restul vieţii. Care era planul lui Mary şi-al lui Stan?
Mary şi Stan recunoscură că nu se gândiseră încă la nimic. Lanford Ellis îi înţelegea.
Ştia că e un moment greu pentru amândoi, şi avea o sugestie. Cum familia Ellis era ataşată de Mary, erau gata s-o ajute. Lanford Ellis voia să plătească pentru îngrijirea lui
Ricky într-o instituţie adecvată. Pe viaţă. Nu conta cât costă. Auzise despre o excelentă
clinică privată din New Jersey.
— New Jersey? spuse neîncrezătoare Mary Thomas.
Într-adevăr, recunoscu Lanford Ellis, New Jersey părea să fie destul de departe. Dar spitalul era cel mai bun din ţară. Vorbise deja cu administratorul în acea dimineaţă.
Dacă lui Stan şi lui Mary nu le convenea acea soluţie, mai exista o posibilitate...
Sau...
Sau ce?
Dacă Mary şi familia ei s-ar fi mutat la Concord, unde Mary şi-ar fi reluat funcţia de însoţitor al domnişoarei Vera, familia Ellis ar fi asigurat îngrijirea necesară lui Ricky la conacul Ellis. Lanford Ellis ar fi transformat o parte din spaţiul servitorilor într-un loc confortabil pentru Ricky. Ar fi plătit pentru cele mai bune infirmiere particulare şi toată îngrijirea medicală. Pe viaţă. I-ar fi găsit o slujbă bună şi lui Stan Thomas şi ar fi trimis-o pe Ruth la o şcoală bună.
— Să nu te pună dracu’ să-ndrăzneşti, spuse Stan Thomas cu o voce periculos de joasă. Să nu te pună dracu’ să-ndrăzneşti s-o iei pe nevastă-mea înapoi.
— Nu-i decât o sugestie, răspunse Lanford Ellis. Decizia vă aparţine.
Şi apoi plecă.
— Ce dracu’ i-aţi făcut? Aţi otrăvit-o? strigă Stan Thomas pe holul spitalului în timp ce bătrânul Lanford se îndepărta.
Stan îl urmări.
— Aţi otrăvit-o? Voi sunteţi vinovaţi pentru nenorocirea asta? Răspunde-mi! Voi, nenorociţilor, aţi pus asta la cale doar ca s-o luaţi înapoi?
Dar Lanford Ellis nu mai avea nimic de spus, şi infirmiera cea voinică, interveni din nou.
Evident, Ruth Thomas n-a ştiut niciodată detaliile discuţiilor dintre părinţii ei după
oferta domnului Ellis. Dar ştia că nişte hotărâri au fost luate chiar acolo, în camera de spital. Sub nici o formă Mary Smith-Ellis Thomas, fiica unei orfane, nu şi-ar fi abandonat fiul într-o instituţie, oricât de handicapat ar fi fost. Şi sub nici o formă Stan Thomas, insular de zece generaţii, n-avea să se mute la Concord, New Hampshire. Şi nici n-ar fi admis ca fiica lui să se mute acolo, unde ar fi putut deveni sclava domnişoarei Vera Ellis, la fel ca mama şi bunica ei.
Acestea fiind stabilite, rămânea puţin loc de negocieri. Şi, oricât de dure ar fi fost discuţiile, decizia a fost rapidă şi finală. Mary s-a dus la Concord cu fiul ei. S-a întors la conacul Ellis, reluându-şi rolul de însoţitor al Verei Ellis. Stan Thomas a revenit singur pe insulă, alături de fiica lui. Dar nu imediat. A dispărut câteva luni.
