Stan Thomas şi Mary Smith-Ellis n-au avut martori la ceremonie, nici verighete şi nici invitaţi, dar pastorul Mort Beekman, după cum îi era felul, a continuat ceremonia.
— Oricum, de ce dracu’ ai avea nevoie de martori? întrebă el.
Beekman se afla întâmplător pe insulă pentru un botez; ce-i păsa lui de inele, invitaţi sau martori? Tinerii aceia păreau cu siguranţă adulţi. Puteau să semneze certificatele? Da. Erau destul de mari ca să nu aibă nevoie de permisiunea nimănui?
Da. Avea să fie o mare bătaie de cap? Nu.
— Vreţi toate rugăciunile şi să vă citesc din Scripturi? îi întrebă pastorul Beekman.
— Nu, mulţumim, spuse Stan. Doar partea cu nunta.
— Poate o mică rugăciune... sugeră Mary ezitând.
Pastorul Mort Beekman oftă şi încropi o ceremonie de nuntă cu o mică rugăciune de dragul doamnei. Nu putu totuşi să nu observe că arăta ca dracu’, palidă şi tremurând toată. Întreaga ceremonie dură aproape patru minute. Stan Thomas îi strecură
preotului o bancnotă de zece dolari şi acesta îşi văzu de drum.
— Mulţumim, spuse Stan. Mulţumim că aţi venit.
— Sigur, a spus preotul şi se îndreptă spre barca lui ca să poată pleca de pe insulă
înainte de lăsarea întunericului; nu găsea pe Fort Niles nici un loc decent în care să fie găzduit, şi n-avea de gând să rămână peste noapte pe o stâncă atât de neprimitoare.
A fost cea mai modestă nuntă din istoria familiei Ellis. Asta dacă Mary Smith-Ellis putea fi considerată membră a familiei, o chestiune pusă acum serios sub semnul întrebării.
— Ca mătuşă a ta, îi mărturisise domnişoara Vera lui Mary, tre-buie să-ţi spun că
nu cred că-i o căsătorie potrivită pentru tine. Cred că-i o mare greşeală să te legi cu cătuşe de un pescar şi de insula asta.
— Dar iubiţi insula, i-ar fi spus Mary.
— Nu în februarie, draga mea.
— Aş putea să vă vizitez eu în februarie.
— Draga mea, o să trebuiască să ai grijă de soţul tău şi n-o să ai timp de vizite. Am avut şi eu odată un soţ şi ştiu. Totul era foarte restrictiv, spuse ea, deşi nu fusese deloc aşa.
Spre surprinderea multora, domnişoara Vera nu se împotrivi planurilor de nuntă
ale lui Mary. Pentru cei care fuseseră martori la ieşirile violente ale domnişoarei Vera legate de sarcina mamei lui Mary în urmă cu treizeci de ani, sau la crizele de plâns de la moartea mamei lui Mary în urmă cu douăzeci şi nouă de ani (ca să nu mai vorbim de crizele de nervi provocate de lucruri neînsemnate), calmul cu care primise vestea lui Mary era un mister. Cum de-şi permitea să mai piardă încă un ajutor? Cum putea tolera acea lipsă de loialitate, acel abandon?
Probabil că nimeni nu fusese mai surprins de acea reacţie decât Mary, care slăbise zece kilograme pe parcursul acelei veri din cauza neliniştii pricinuite de căsătoria cu Stan Thomas. Ce era de făcut cu Stan Thomas? Nu stăruia s-o vadă, n-o lua de la responsabilităţile ei, dar insista să se căsătorească până la sfârşitul verii. Spusese acest
lucru de la începutul lui iunie. Nu părea să lase loc de negocieri.
— Şi tu crezi că-i o idee bună, îi amintea el, şi ea chiar credea asta.
Chiar îi plăcea ideea de-a se mărita. Înainte nu se gândise la acest lucru, dar acum i se părea ceva bun. Şi el era aşa de frumos şi plin de încredere!
— Nu întinerim, îi amintea el, şi chiar nu întinereau.
Totuşi, Mary vomită de două ori în ziua când a trebuit să-i spună domnişoarei Vera despre căsătoria ei cu Stan Thomas. Nu mai putea amâna acest lucru şi, la mijlocul lunii iulie, i-a dat vestea. Dar, spre surprinderea ei, conversaţia s-a derulat cât se poate de uşor. Vera nu se enervă, cu toate că se înfuria destul de des pentru lucruri mult mai mărunte. Adoptă atitudinea de mătuşă căreia-i pasă, spuse că este o mare greşeală şi se resemnă apoi întru totul cu acea idee, lăsând-o pe Mary să-şi pună panicată tot felul de întrebări.
— Ce-o să faceţi fără mine? întrebă ea.
— Mary, draga mea, nu te gândi la asta.
Îşi însoţi vorbele cu un surâs cald şi o atingere pe mână.
— Dar ce-o să fac eu? N-am fost niciodată departe de dumneavoastră.
— Eşti o tânără minunată şi capabilă. O să te descurci şi fără mine.
— Dar credeţi că n-ar trebui să fac asta, nu-i aşa?
— O, Mary. Ce contează ce cred eu?
— Credeţi c-o să fie un soţ rău.
— N-am spus nimic rău despre el.
— Dar nu vă place de el.
— Mary, ţie trebuie să-ţi placă de el.
— Credeţi c-o să ajung săracă şi singură.
— O, Mary, n-o să ajungi aşa. Întotdeauna o să ai un acoperiş deasupra capului.
