N-o să ajungi să vinzi chibrituri în oraş sau să faci ceva la fel de îngrozitor.
— Credeţi că n-o să-mi fac prieteni aici, pe insulă. Credeţi c-o să fiu singură şi mai credeţi c-o să înnebunesc iarna.
— Cine nu s-ar împrieteni cu tine?
— Credeţi că sunt uşuratică, că m-am încurcat cu un pescar. Credeţi c-o să ajung ca mama.
— Lucrurile pe care le gândesc! spuse domnişoara Vera şi începu să râdă.
— O să fiu fericită cu Stan, spuse Mary. O să fiu!
— Atunci nu pot decât să fiu fericită pentru tine. O mireasă fericită e-o mireasă
împlinită.
— Dar unde-o să ne căsătorim?
— În casa Domnului, sper.
Mary tăcu; la fel şi domnişoara Vera. Era o tradiţie pentru miresele din familia Ellis
să se mărite în grădinile casei Ellis, cu participarea episcopului de Concord, adus cu barca special pentru acea ocazie. Miresele din familia Ellis aveau parte de nunţi extravagante, la care participau toţi membrii familiei Ellis şi toţi prietenii apropiaţi.
Aveau parte de banchete elegante la casa Ellis. Aşa că, atunci când domnişoara Vera a sugerat că Mary ar trebui să se căsătorească într-o „casă a Domnului“ oarecare, Mary avu toate motivele să nu mai spună nimic.
— Dar vreau să mă căsătoresc aici, la casa Ellis.
— O, Mary. Nu vrei atâta bătaie de cap. Ar trebui să ai o ceremonie simplă, ca să
termini repede.
— Dar o să fiţi acolo? întrebă Mary după o vreme.
— O, draga mea.
— O să fiţi?
— Aş plânge neîncetat şi ţi-aş strica ziua.
Mai târziu în acea după-amiază, domnul Lanford Ellis – fratele mai mare al domnişoarei Vera şi stăpânul familiei – o chemă pe Mary Smith-Ellis în camera lui, s-o felicite pentru apropiata nuntă. Îşi exprimă speranţa că Stan Thomas e un tânăr onorabil şi spuse:
— Ar trebui să-ţi cumperi o rochie frumoasă de mireasă.
Îi dădu un plic. Ea încercă să-l deschidă, dar el o opri:
— Nu-l deschide aici.
A sărutat-o, a strâns-o de mână şi i-a spus:
— Noi am ţinut întotdeauna la tine, cum nu se poate mai mult.
Doar atât.
Mary nu deschise plicul până seara târziu, când a rămas singură în camera ei.
Numără o mie de dolari – zece bancnote de o sută pe care le băgă sub pernă. În 1956, era o sumă foarte mare pentru o rochie de mireasă, dar, în cele din urmă, Mary se căsători tot într-o rochie înflorată de bumbac pe care şi-o cususe chiar ea cu două veri înainte. N-a vrut să cheltuiască banii. În loc de asta, s-a hotărât să-i dea plicul lui Stan Thomas.
Banii aceia, hainele ei şi aşternuturile de pat – iată ce-a adus Mary în căsătorie. Erau singurele ei bunuri după zeci de ani în slujba familiei Ellis.
La conacul familiei Ellis din Concord, mama lui Ruth Thomas îi arătă acesteia camera în care urma să stea. Nu se mai văzuseră de ceva vreme. Lui Ruth nu-i plăcea să viziteze Concordul şi rareori mergea acolo. De fapt, fuseseră câteva sărbători de Crăciun când Ruth preferase să stea în camera ei de cămin. Îi plăcea mai mult acolo decât în Concord, la conacul familiei Ellis. De exemplu, Crăciunul trecut.
— Ruth, arăţi minunat, îi spuse mama ei.
— Mulţumesc. Şi tu arăţi bine.
— N-ai nici un bagaj?
— Nu. De data asta nu.
— Am pus un tapet nou pentru tine.
— Arată frumos.
— Uite-aici o fotografie de când erai mică.
— Chiar aşa, răspunse Ruth, aplecându-se spre fotografia înrămată agăţată pe peretele de lângă şifonier. Aceea sunt eu?
— Eşti chiar tu.
