— Ce-aveam în mâini?
— Pietricele. De pe aleea conacului Ellis.
— O, ia te uită ce pumni!
— Şi uite-mă şi pe mine, spuse mama lui Ruth.
— Uită-te şi pe tine.
— Încercam să te fac să-mi dai pietricelele.
— Nu pare că ţi le-aş fi dat.
— Da, aşa e. Pun pariu că n-am reuşit.
— Câţi ani aveam?
— Doi ani. Erai atât de adorabilă.
— Şi câţi ani aveai tu?
— O. Treizeci şi trei sau cam aşa ceva.
— Nu cred c-am mai văzut vreodată fotografia asta.
— Nu. Nu cred c-ai văzut-o.
— Mă întreb cine a făcut-o.
— Domnişoara Vera.
Ruth Thomas se aşeză pe pat, o minunată mobilă moştenită, din alamă şi acoperită
cu o cuvertură din dantelă. Mama ei se aşeză lângă ea şi-o întrebă:
— Nu ţi se pare că e-un aer cam închis aici?
— Nu. E-n regulă.
Stătură tăcute o vreme. Mama lui Ruth se ridică şi trase draperia.
— Putem lăsa să intre şi puţină lumină.
Apoi se aşeză din nou.
— Mulţumesc, spuse Ruth.
— Când am cumpărat tapetul, credeam că e cu flori de cireş, dar acum, că mă uit la el, cred că e cu flori de măr. Nu-i aşa că-i nostim? Nu ştiu de ce n-am văzut diferenţa de la început.
— Florile de măr sunt frumoase.
— Nu contează, presupun.
— Oricum e frumos. Ai făcut o treabă bună cu tapetul.
— Am plătit pe cineva să-l pună.
— Arată foarte frumos.
După încă o tăcere lungă, Mary Smith-Ellis Thomas luă mâna fiicei ei şi-o întrebă:
— Mergem acum să-l vedem pe Ricky?
Ricky era într-un pătuţ, deşi avea nouă ani. Era mare cât un copil de trei ani, poate, şi ţinea degetele de la mâini şi de la picioare curbate ca nişte gheare. Avea părul scurt şi negru, încâlcit la spate din cauza felului în care-şi rotea întruna capul dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi căutat cu disperare ceva. La fel şi ochii, se roteau mereu la stânga şi la dreapta, căutând. Scotea ţipete, gemete foarte ascuţite şi urla, dar când Mary se apropie de el se linişti şi începu o bolboroseală neîntreruptă.
— Uite-o pe mama, spuse ea. Uite-o pe mama.
Îl ridică din pătuţ şi-l aşeză, pe spate, pe un covor din blană de oaie întins pe jos.
Nu se putea ridica şi nici nu-şi putea ţine capul. Nu se putea hrăni singur. Nu putea vorbi. Pe blana de oaie, picioruşele lui strâmbe erau într-o parte, iar mâinile în cealaltă.
Îşi legăna capul înainte şi înapoi, iar degetele lui încovoiate şi încordate se agitau în aer ca nişte alge în apă.
— E ceva mai bine? întrebă Ruth.
— Păi, spuse mama ei, cred că da, Ruth. Întotdeauna cred că e ceva mai bine, dar nimeni altcineva nu vede asta.
— Unde-i infirmiera?
