— Te crezi deştept. Poate ai ambiţii mai mari.
— Eu doar am dus-o pe Mary cu maşina de colo-colo să facă nişte comisioane.
— Vrei să te mai întâlneşti cu ea?
— Aşa mă gândeam.
— Are aproape 30 de ani, ştii?
— Cred că arată foarte bine.
— Şi e o Ellis – e o Ellis cu acte în regulă –, dar n-are nici un ban, aşa că nu-ţi face cine ştie ce idei în legătură cu asta. N-o să-i dea nici un ban în afară de mâncare şi îmbrăcăminte.
— Nu ştiu ce fel de idei crezi că am.
— Asta încerc să înţeleg.
— Ei bine, văd că încerci să înţelegi ceva. Am priceput asta foarte limpede.
— Nu are mamă, domnule Thomas. E considerată importantă în casa asta pentru că
domnişoara Vera are nevoie de ea, dar nimeni de-aici nu-i poartă de grijă. E o tânără
fără o mamă care să aibă grijă de ea şi încerc să aflu ce intenţii ai.
— Ei bine, nu vorbeşti ca o mamă. Cu tot respectul, doamnă, dar vorbeşti ca un tată.
Lui Edith îi plăcu.
— Nici tată nu are.
— Ăsta da ghinion.
— Domnule Thomas, ce planuri ai pentru întâlnirile următoare?
— Cred c-o s-o iau cu maşina câteodată şi-o să mergem la plimbare.
— Aşa deci?
— Ce părere ai?
— Nu-i treaba mea.
Stan Thomas începu să râdă zgomotos.
— Ei, cred că poţi face ca totul să devină treaba ta, doamnă.
— Foarte amuzant spuse ea.
Şi mai luă o înghiţitură de rachiu.
— Pentru tine totul e-o glumă. Ştii că Mary pleacă peste câteva săptămâni. Şi n-o să
se întoarcă până în iunie anul viitor.
— Atunci cred c-o să trebuiască să mă întâlnesc cu ea şi să mergem la plimbare în fiecare zi.
Stan Thomas îi zâmbi cât mai larg cu putinţă, de-a dreptul cuceritor.
Edith spuse:
— O să ai o mulţime de probleme. Păcat, pentru că-mi place de tine, domnule Thomas.
— Mulţumesc. Şi mie-mi place de dumneavoastră.
— Nu strica viaţa fetei.
— Nu vreau să stric viaţa nimănui, a răspuns el.
Edith socoti că discuţia luase sfârşit, şi se întoarse la fasolea ei. Nu-i spuse lui Stan Thomas să plece, aşa că acesta rămase o vreme pe scaunul din bucătăria familiei Ellis, sperând că Mary se va întoarce şi va sta cu el. Aşteptă mult, dar Mary nu se întoarse, şi în final plecă acasă. Se întunecase deja şi încă ploua. Îşi spuse c-avea s-o vadă în altă zi.
S-au căsătorit anul următor, în luna august. N-a fost o nuntă în grabă sau neaşteptată, în sensul că Stan i-a spus lui Mary în iunie 1956 – în ziua în care ea s-a întors cu familia Ellis pe insula Fort Niles – că se vor căsători până la sfârşitul verii. I-a spus că din acel moment va locui cu el pe insulă şi că putea să uite de viaţa de sclav al domnişoarei Vera Ellis. Aşa că el aranjase totul dinainte. Dar cununia păru una grăbită.
Căsătoria lui Mary şi Stan a avut loc în sufrageria lui Stan Thomas şi a fost oficiată
de Mort Beekman, preotul insulelor din Maine de dinaintea lui Toby Wishnell. El era pe vremea aceea căpitanul vasului New Hope. Spre deosebire de Wishnell, pe Mort Beekman îl plăcea toată lumea. Părea că nu-i pasă de nimic, ceea ce era numai bine.
Beekman nu era fanatic, şi din această cauză era respectat de pescarii din toate parohiile de pe insule.
