— Unde-ai fost? îl întrebă Ruth când aceasta avea şaptesprezece ani. Unde-ai fugit atâta timp?
— Eram furios, răspunse el. Şi nu e treaba ta.
— Unde-i mama? l-a întrebat Ruth pe tatăl ei pe vremea când avea nouă ani şi când, în cele din urmă, Stan s-a întors acasă singur.
Explicaţia lui a fost un dezastru – ceva legat de lucruri care nu contează, despre care nu merită să întrebi şi care ar trebui uitate. Ruth mai încercă o vreme să înţeleagă, dar când domnul Pommeroy s-a înecat – totul căpătă sens – s-a gândit că şi mama ei trebuie să se fi înecat. Bineînţeles. Acesta era răspunsul. La câteva săptămâni după ce ajunsese la acea concluzie, Ruth începu să primească scrisori de la maică-sa, ceea ce-o derută cu totul. Crezu o vreme că scrisorile veneau din rai. Pe măsură ce crescu, puse cap la cap, mai mult sau mai puţin, toată povestea. În cele din urmă, Ruth simţi c-a înţeles pe deplin cele întâmplate.
Acum, în camera lui Ricky care mirosea a medicamente, mama lui Ruth luă o sticlă
de loţiune din dulap şi se aşeză pe podea alături de fiul ei. Îi unse cu loţiune picioruşele ciudate, masându-i şi întinzându-i degetele, apăsând cu degetele ei mari bolţile încovoiate.
— Ce face taică-tău? întrebă ea.
Ricky ţipă şi gânguri.
— E bine, răspunse Ruth.
— Are grijă de tine?
— Poate că eu am grijă de el.
— M-am temut că nu primeşti destulă dragoste.
— Am primit destulă.
Cu toate astea, mama lui Ruth părea atât de îngrijorată, încât Ruth încercă să se gândească la ceva care s-o liniştească, un eveniment legat de dragostea părintească a tatălui ei.
— De ziua mea, când îmi dă cadourile, spune întotdeauna: „Să nu-ţi foloseşti cumva privirea cu raze X ca să vezi ce cadou e.“
— Privire cu raze X?
— Ştii, înainte să deschid cadoul! Când mă uit la cutie spune întotdeauna: „Să nu-ţi foloseşti cumva privirea cu raze X pe cadou.“ E destul de amuzant.
Mary Smith-Ellis Thomas clătină încet din cap, fără să arate deloc mai puţin îngrijorată.
— Îţi dă cadouri frumoase?
— Sigur.
— Asta-i bine.
— Când eram mică, de ziua mea, mă urca în picioare pe un scaun şi mă întreba: „Te simţi mai mare azi? Sigur pari mai mare.“
— Îmi aduc aminte că făcea asta.
— Ne simţim bine împreună, spuse Ruth.
— Angus Addams mai e pe-acolo?
— Sigur. Îl vedem pe Angus aproape în fiecare zi.
— Pe mine mă speria. Odată, l-am văzut bătând un copil cu o baliză. Pe vremea când abia mă măritasem.
— Serios? Un copil?
— Un biet copil care lucra pe vasul lui.
— O, deci nu era un copil. Ajutorul lui, probabil. Vreun adolescent leneş. Angus e un şef dur, asta-i sigur. Nu mai poate pescui cu nimeni în ultima vreme. Nu se mai înţelege cu nimeni.
— Nu cred că avea o părere prea bună despre mine.
— Nu-i place să se vadă că are o părere bună despre cineva.
— Trebuie să înţelegi, Ruth, nu mai întâlnisem până atunci oameni de felul ăsta.
Ştii, era prima iarnă pe care-o petreceam pe Fort Niles, când Angus Addams şi-a pierdut degetul în timp ce pescuia. Îţi aminteşti vorbindu-se despre asta? Era aşa de frig, şi el nu purta mănuşi, aşa că i-au îngheţat mâinile. Şi presupun că şi-a prins degetul în... ce era?
— Capătul vinciului.
— Şi-a prins degetul în capătul vinciului şi a rămas încurcat în nişte funii şi i-a fost smuls. Celălalt bărbat de pe barcă a spus că Angus a lovit degetul cu piciorul şi l-a aruncat peste bord. Apoi a continuat să pescuiască tot restul zilei.
— Eu am auzit, spuse Ruth, că şi-a cauterizat mâna cu capătul aprins al unei ţigări ca să poată pescui tot restul zilei.
— O, Ruth.
— Nu ştiu dacă să cred în poveştile astea. Nu l-am văzut niciodată pe Angus Addams cu o ţigară aprinsă în gură.
— O, Ruth.
