— Un lucru e sigur. Îi lipseşte un deget.
Mama lui Ruth nu spuse nimic. Ruth îşi privi mâinile.
— Scuze, încercai să spui ceva?
— Doar că n-am fost niciodată în preajma unor oameni atât de duri.
Ruth se gândi să spună că multă lume o consideră pe domnişoara Vera Ellis destul de dură, dar îşi înghiţi vorbele şi zise:
— Înţeleg.
— Eram pe insulă de aproape un an, ştii, când Angus Addams a trecut pe la noi cu pisica lui, Snoopy. Şi mi-a spus: „Mary, m-am săturat de pisica asta. Dacă n-o iei de pe capul meu, o împuşc aici, în faţa ta.“ şi avea şi o puşcă. Ştii ce voce puternică are, cât de nervos pare de fiecare dată? Ei bine, l-am crezut şi bineînţeles am luat pisica. Taică-tău
s-a înfuriat; mi-a spus să dau pisica înapoi, dar Angus a ameninţat din nou c-o împuşcă în faţa mea. N-am vrut să văd cum împuşcă pisica. Taică-tău a zis că n-o s-o împuşte, dar nu puteam fi sigură. Era o pisică frumoasă. Îţi aminteşti de Snoopy?
— Cred că da.
— O pisică aşa de frumoasă şi de mare. Taică-tău a spus că Angus ne păcăleşte, că
ăsta-i felul lui de a scăpa de pisică. Presupun că a fost o păcăleală, pentru că după
câteva săptămâni Snoopy a făcut cinci pisoi şi pisoii ăia erau pe capul nostru. Atunci m-am supărat eu, dar Angus şi taică-tău spuneau că-i doar o glumă bună. El şi taică-tău m-au tachinat luni în şir cu asta. Ştii, până la urmă taică-tău a înecat pisoii.
— Păcat.
— Da. Oricum, cred că era ceva în neregulă cu ei.
— Mda, spuse Ruth. Nu ştiau să înoate.
— Ruth!
— Glumeam. Îmi cer scuze. A fost o glumă proastă.
Ruth se urî pentru vorbele ei. Rămase uimită, încă o dată, de cât de repede ajungea să facă glume crude pe seama unei femei atât de fragile. În ciuda intenţiilor bune, în câteva minute spunea ceva care-o rănea pe maică-sa. În preajma lui Mary, Ruth simţea cum se transformă într-un rinocer furios. Un rinocer într-un magazin cu porţelanuri.
Dar de ce era maică-sa atât de sensibilă? De ce era de fapt ca un magazin cu porţelanuri? Ruth nu era obişnuită cu femei ca ea. Era obişnuită cu femei ca surorile Pommeroy, care treceau prin viaţă ca şi cum ar fi fost de neînvins. Ruth era mai în largul ei lângă oamenii duri. O făceau să se simtă mai puţin ca un... rinocer.
Mary îi masă picioarele fiului ei, întorcându-i cu blândeţe fiecare labă a piciorului şi întinzându-i gleznele.
— O, Ruth, spuse ea, am fost atât de supărată în ziua în care tatăl tău a înecat pisoii.
— Îmi pare rău, spuse Ruth, şi chiar îi părea rău. Îmi pare rău.
— Mulţumesc, draga mea. Vrei să mă ajuţi cu Ricky? Mă ajuţi să-l masez?
— Sigur, răspunse Ruth, cu toate că nu se putea gândi la ceva mai puţin atrăgător.
— Îi poţi masa mâinile. Se spune că e bine să nu le laşi să se îndoaie prea tare, drăguţul de el.
Ruth îşi turnă loţiune în palmă şi începu să maseze una din mâinile lui Ricky.
Imediat simţi cum stomacul ei se mişcă şi se strânge într-un val crescând de greaţă.
Nişte mânuţe atât de mici, atrofiate şi lipsite de viaţă!
Ruth pescuia odată cu tatăl ei când a scos o capcană cu un homar care-şi schimba carapacea. Nu era ceva neobişnuit ca pe timpul verii să găseşti homari cu carapacea moale şi nouă, de numai câteva zile, dar homarul acela tocmai şi-o lepădase pe cea veche. Cochilia veche şi goală stătea lângă el, în capcană, ca o armură nefolositoare.
Ruth luă homarul în mână şi imediat i se întoarse stomacul pe dos. Un homar fără
cochilie e ca o carne fără oase; când Ruth îl ridică, homarul moale atârnă în mâna ei ca o şosetă udă. Atârna acolo ca ceva care se topeşte şi e gata să ţi se prelingă printre degete. Nu semăna deloc cu un homar obişnuit, un luptător mic şi de temut. Şi totuşi îi putea simţi viaţa în mână, sângele lui vâjâindu-i prin palmă. Homarul era un jeleu albăstrui, ca o moluscă crudă. Se cutremurase. Doar ţinându-l în mână, începuse să-l omoare, lăsându-şi urmele pe organele lui acoperite cu o pieliţă subţire. Îl aruncă peste bord şi privi cum masa aceea translucidă se scufunda. N-avea nici o şansă să
supravieţuiască. Probabil că urma să fie mâncat înainte de-a atinge fundul apei.
— Gata, spuse mama lui Ruth. Îţi face bine.
— Bietul de el, spuse Ruth masând cu loţiune degetele ciudate ale fratelui ei, încheieturile şi antebraţele.
Vocea îi era încordată, dar maică-sa păru să nu observe.
— Bietul de el.
— Ştiai că pe vremea când tatăl tău era copil la şcoala de pe Fort Niles, prin anii ’40, profesorii îi învăţau pe elevi cum să lege noduri? Era o parte importantă a educaţiei de pe insulă. Şi mai erau învăţaţi cum să citească graficele mareelor. La şcoală! Îţi vine să
crezi?
— Era probabil o idee bună, spuse Ruth. E normal pentru copiii de pe o insulă să
ştie lucrurile astea. Mai ales pe vremea aceea. Urmau să devină pescari, nu?
