— Cred că e chiar pe strada următoare. După seră. Ia-o la stânga, spuse femeia. A trecut ceva vreme de când n-am mai fost acolo.
— Seră? Aveţi o seră pe insula asta?
— O, nu cred, scumpo.
Ruth fu derutată pentru o clipă; apoi îşi dădu seama.
— Vreţi să spuneţi că trebuie s-o iau la stânga după casa care e vopsită în verde11?
11. Joc de cuvinte între greenhouse „seră“ şi green house „casă verde“. (N. red.)
— Da, cred că aşa ar trebui să faci. Dar memoria mea nu mai e ce-a fost.
— Cred că memoria dumneavoastră e bună.
— Nu-i aşa că eşti o scumpă? Cine se căsătoreşte?
— Fiica lui Babe Wishnell.
— Fetiţa aceea?
— Cred că da. Scuzaţi-mă, doamnă, dar aveţi în mână un pui de raţă?
— E un pui de găină, scumpo. E grozav de moale.
Femeia rânji către Ruth şi Ruth rânji înapoi.
— Bine, atunci, mulţumesc pentru ajutor, spuse Ruth.
O porni apoi în susul străzii către casa verde şi-şi găsi drumul înapoi la nuntă.
La intrarea în cort, o mână fierbinte şi uscată o prinse de braţ.
— Hei! spuse ea.
Era Cal Cooley.
— Domnul Ellis vrea să te vadă, spuse el şi, înainte ca ea să poată protesta, Cal o duse la domnul Ellis.
Ruth uitase că urma să vină şi el la nuntă, dar era acolo, în scaunul lui cu rotile. Îi zâmbi larg, şi Ruth, care zâmbise mult în ultima vreme, îi întoarse zâmbetul. Doamne, Dumnezeule, cât era de slab. Probabil că n-avea mai mult de 50 de kilograme, şi odată
fusese un bărbat înalt şi puternic. Capul lui era un glob galben şi chel, şlefuit ca vârful unui baston îndelung folosit. Nu avea sprâncene. Purta un costum negru şi vechi cu
butoni de argint. Ruth era uimită, ca întotdeauna, cât de urât îmbătrânise în comparaţie cu sora lui, domnişoara Vera. Domnişoarei Vera îi plăcea să mimeze fragilitatea, dar era sănătoasă tun. Micuţă, dar rezistentă. Fratele ei era o umbră. Lui Ruth nu-i venise să creadă, când îl văzuse mai devreme, prin primăvară, că reuşise să
călătorească în acel an de la Concord pe Fort Niles. Iar acum nu-i venea să creadă că
făcuse călătoria de pe Fort Niles pe Courne Haven pentru nuntă. Avea nouăzeci şi patru de ani.
— Mă bucur să vă văd, domnule Ellis, spuse ea.
— Domnişoară Thomas, răspunse el, arăţi bine. Îţi stă foarte bine cu părul ridicat de pe faţă.
O privi mijindu-şi ochii albaştri, urduroşi. O ţinea de mână.
— Nu vrei să stai jos?
Ea respiră adânc şi se aşeză lângă el pe un scaun pliant din lemn. El îi dădu drumul la mână. Ruth se întreba dacă miroase a whisky. Trebuia să stea foarte aproape de domnul Ellis, în aşa fel încât să audă şi să poată fi auzită, şi nu voia ca respiraţia s-o dea de gol.
— Nepoata mea! spuse el şi zâmbi larg, un zâmbet care ameninţa să-i crape pielea.
— Domnule Ellis.
— Nu te-aud, domnişoară Thomas.
— Am spus bună ziua, domnule Ellis. Bună ziua, domnule Ellis.
— N-ai mai venit să mă vezi de ceva vreme.
— Da, de când am venit cu senatorul Simon şi cu Webster Pommeroy.
Ruth avu ceva probleme cu pronunţarea cuvintelor senator şi Simon. Domnul Ellis păru să nu bage de seamă.
— Dar am tot vrut să vin. Am fost ocupată. O să vin foarte curând la casa Ellis să vă
văd.
— O să luăm masa împreună.
