Babe Wishnell se uită către Ruth prin cortul întunecat. O privi serios, pătrunzător.
Nu ştia cine e, dar îi acceptă răspunsul.
— Dramamină. Aşa e. Am cumpărat o sticlă de Dramamină de la farmacist. Şi dacă
tot eram acolo, am cumpărat şi un pachet cu prezervative.
Aceste vorbe stârniră ţipete de bucurie şi aplauze din partea nuntaşilor. Toţi se uitară la Dotty Wishnell şi la mama ei, Gladys. Amândouă aveau aceeaşi expresie amuzantă de uluire şi groază.
— A, am cumpărat Dramamină şi un pachet de prezervative. Aşa că farmacistul îmi dă Dramamina. Îmi dă prezervativele. Se uită la mine şi spune: „Dacă-i provoacă aşa o greaţă, de ce continui să i-o faci?“
Nuntaşii izbucniră în hohote de râs. Aplaudară şi începură să fluiere. Dotty Wishnell şi maică-sa se stricau şi ele de râs. Ruth simţi o mână pe umăr. Ridică
privirea. Era doamna Pommeroy.
— Hei, spuse Ruth.
— Pot să stau aici?
— Sigur, sigur.
Ruth bătu cu palma pe scaunul de lângă ea, şi doamna Pommeroy se aşeză.
— Te ascunzi? o întrebă ea pe Ruth.
— Da. Obosită?
— Da.
— Ştiu că Charlie Burden crede că se va îmbogăţi căsătorindu-se cu o fată din familia Wishnell, continuă Babe Wishnell după ce râsetele se mai potoliră. Ştiu că el crede că azi e ziua lui norocoasă. Probabil că deja a pus ochii pe câteva din bărcile şi uneltele mele. Ei bine, s-ar putea să le primească. Până la urmă, s-ar putea să le primească pe toate. Dar există o singură barcă pe care n-aş vrea niciodată s-o aibă
Charlie şi Dotty. Ştiţi ce barcă? Barca greutăţilor13.
Mulţimea făcu: „Aaaa...“ Gladys Wishnell îşi şterse ochii.
— Noul meu ginere nu e cel mai deştept om de pe insulă. Voiau să-l numească
pentru o vreme paznic al farului din Crypt Rock. Ei bine, n-a mers aşa grozav. Charlie stingea lumina la ora nouă. L-au întrebat de ce şi el a răspuns că toţi oamenii cuviincioşi trebuie să fie în pat la ora nouă. Aşa-i! Stinge-le lumina, Charlie!
Oamenii râseră din toată inima. Charlie Burden arăta de parcă era gata să vomite.
— Da, să-i aplaudăm pe Charlie şi Dotty. Sper să se distreze de minune. Şi sper să
rămână pentru totdeauna aici, pe Courne Haven. S-ar putea să le placă la Boston, dar eu nu sunt un orăşean. Nu-mi plac deloc oraşele. Niciodată nu mi-au plăcut. Ştiţi care-i oraşul cel mai bun din lume? Oraşul generozităţii.
Mulţimea făcu din nou: „Aaaa...“
— E glumeţ, spuse Ruth doamnei Pommeroy.
— Se vede că-i plac glumele, fu ea de acord.
Doamna Pommeroy luă mâna lui Ruth într-a ei şi-l priviră aşa pe Babe Wishnell terminându-şi discursul cu alte câteva glume şi împunsături la adresa noului său ginere.
— Omul ăsta ne vinde şi ne cumpără pe toţi, spuse gânditoare doamna Pommeroy.
Se auziră urale pentru Babe Wishnell când îşi încheie discursul, iar el făcu o plecăciune dramatică şi spuse:
— Şi acum, mă simt foarte onorat pentru că Lanford Ellis e aici cu noi. Vrea să
spună câteva cuvinte şi cred că toţi vrem să auzim ce are de spus. Aşa-i. Nu-l vedem prea des pe domnul Ellis. E-o mare onoare pentru mine că a venit la nunta fiicei mele.
Aşa că, uitaţi-l acolo. Să facem linişte, toată lumea. Domnul Lanford Ellis. Un om foarte important. O să spună câteva cuvinte.
Cal Cooley aduse scaunul cu rotile în care se afla domnul Ellis în mijlocul încăperii.
În cort se făcu linişte. Cal aranjă mai bine pătura domnului Ellis.
— Am mare noroc, începu domnul Ellis, cu asemenea vecini.
Foarte încet, îi privi pe toţi cei din cort. Era ca şi cum l-ar fi măsurat pe fiecare în parte. Un copil începu să plângă, şi se auzi un foşnet când mama scoase copilul afară
din cort.
— Există o tradiţie pe această insulă – ca şi pe Fort Niles –, tradiţia muncii grele. Îmi amintesc de vremea când suedezii de pe Courne Haven făceau piatră de pavaj pentru compania Ellis Granite. Trei sute de mineri buni puteau face fiecare câte două sute de pietre pe zi, pentru cinci cenţi bucata. Familia mea a respectat întotdeauna munca grea.
— E-un discurs foarte interesant pentru o nuntă, îi şopti Ruth doamnei Pommeroy.
Domnul Ellis continuă.
