— Acum suntem cu toţii pescari de homari. Şi asta e o treabă bună. Unii dintre voi sunteţi suedezi, urmaşi ai vikingilor. Vikingii numeau oceanul „Drumul homarilor“.
Eu sunt om bătrân. Ce-o să se întâmple cu Fort Niles şi cu Courne Haven după ce eu n-o să mai fiu? Sunt un om bătrân. Iubesc insulele astea.
Domnul Ellis se opri din vorbit. Privea în jos. N-avea nici o expresie pe faţă, şi cineva din afară ar fi putut crede că omul habar n-avea unde se află, că uitase că vorbea unei audienţe. Tăcerea dură mult. Nuntaşii începură să schimbe priviri între ei.
Ridicau din umeri şi se uitau la Cal Cooley, care stătea la câţiva metri în spatele domnului Ellis. Dar Cal nu părea îngrijorat; avea expresia lui obişnuită, plictisită şi dezgustată. Undeva, cineva tuşi. Era atâta linişte, încât Ruth putea auzi vântul şuierând printre copaci. După câteva minute, Babe Wishnell se ridică.
— Vrem să-i mulţumim domnului Ellis pentru că a venit tocmai aici, pe Courne Haven, spuse el. Ce ziceţi de asta, oameni buni? Înseamnă mult pentru noi. Ce ziceţi de nişte aplauze generoase pentru domnul Lanford Ellis? Mulţumim mult, Lanford!
Mulţimea izbucni în aplauze, uşurată. Cal Cooley îşi împinse şeful într-o parte a cortului. Domnul Ellis continua să privească în pământ. Formaţia începu să cânte, şi o femeie râse zgomotos.
— Ei bine, şi ăsta a fost un discurs neobişnuit, spuse Ruth.
— Ştii cine-i la casa pastorului Wishnell, singur pe treptele din spate? o întrebă pe Ruth doamna Pommeroy.
— Cine?
— Owney Wishnell.
Doamna Pommeroy îi dădu lui Ruth o lanternă.
— De ce nu te duci după el? Nu te grăbi înapoi.
11
De la foame la canibalism este un pas mic şi, cu toate că homarii sunt ţinuţi separat, apar cazuri în care unii vin pentru o clipă în contact cu alţii, iar dacă le e foame profită
cât pot de şansa care li se oferă.
O metodă pentru creşterea homarilor
Dr. A.D. Mead
1908
Ruth, cu paharul de whisky într-o mână şi cu lanterna doamnei Pommeroy în cealaltă, îşi găsi drumul către casa pastorului Wishnell. Înăuntru nu se vedea nici o lumină. Merse în spatele casei şi-l descoperi, aşa cum spusese doamna Pommeroy, pe Owney. Stătea pe scări – o umbră mare în întuneric. Când Ruth mişcă încet spre el lumina lanternei, văzu că poartă un hanorac gri cu fermoar şi glugă. Merse, se aşeză
alături şi stinse lanterna. Rămaseră o vreme pe întuneric.
— Vrei? întrebă Ruth.
Îi oferi lui Owney paharul ei de whisky. El acceptă şi luă o înghiţitură zdravănă.
Conţinutul paharului nu părea să-l surprindă. Era ca şi cum în acel moment ar fi ştiut că Ruth Thomas o să-i aducă whisky, ca şi cum ar fi stat acolo aşteptând. Îi dădu înapoi paharul, ea mai bău puţin şi i-l întinse iar. Băutura se termină curând. Owney era atât de tăcut, că abia-l putea auzi cum respiră. Aşeză paharul pe scări, lângă lanternă.
— Vrei să ne plimbăm? întrebă ea.
— Da, spuse Owney şi se ridică.
El îi oferi mâna şi ea i-o luă. Ce mână solidă! O conduse prin grădină, trecură peste un gard mic de cărămidă şi dincolo de trandafiri. Ruth lăsase lanterna pe treptele casei, aşa că trebuiau să înainteze cu grijă. Era o noapte senină şi puteau vedea pe unde calcă.
Merseră printr-o curte vecină şi intrară în pădure.
Owney o conduse pe Ruth pe o cărare. Acum era întuneric, din cauza umbrelor aruncate de molizi. Cărarea era îngustă; Owney şi Ruth mergeau unul după altul.
Pentru că nu voia să cadă, îşi puse mâna dreaptă pe umărul lui drept, ca să-şi păstreze echilibrul. Când se simţi mai încrezătoare, îşi retrase mâna de pe umărul lui, dar de fiecare dată când era nesigură se sprijinea de el.
Nici unul nu scotea un cuvânt. Ruth auzi o bufniţă.
— Să nu-ţi fie frică, spuse Owney. Insula e plină de zgomote.
Ea le cunoştea pe toate. Pădurea era pe cât de familiară, pe atât de derutantă. Toate miroseau, arătau şi sunau ca pe Fort Niles, dar nu era Fort Niles. Aerul era dulce, dar nu era aerul cu care fusese ea învăţată. N-avea nici o idee unde se află, până când, deodată, simţi o deschidere mare în dreapta ei şi-şi dădu seama că erau sus, lângă o carieră de piatră. Era una din urmele pe care le lăsase vechea companie Ellis Granite, la fel ca acelea de pe Fort Niles. Acum se mişcau cu mare grijă, pentru că poteca aleasă de Owney se afla la numai un metru şi jumătate de ceva care anunţa o pantă abruptă.
Ruth ştia că unele galerii aveau o adâncime de câteva sute de metri. Făcea paşii mici
pentru că purta nişte sandale cu tălpi alunecoase. Era conştientă de cât de tare putea aluneca.
Merseră o vreme de-a lungul marginii acelei galerii şi apoi intrară din nou în pădure. Copacii umbroşi, spaţiul închis, întunericul cuprinzător, toate erau o uşurare după prăpastia din galerie. La un moment dat, trecură pe lângă o cale ferată veche. Cu cât se afundau mai tare în pădure, cu atât reuşeau să vadă mai puţin. După jumătate de oră de mers în linişte, întunericul deveni dintr-odată mai negru, şi Ruth înţelese de ce. Chiar în stânga ei era o stâncă de granit care se înălţa în noapte. Putea foarte bine să
fie un perete de granit înalt de sute de metri; înghiţea toată lumina. Ea întinse mâna şi-şi lipi degetele de suprafaţa lui. Era umed, rece şi acoperit de muşchi.
— Unde mergem? îl întrebă ea pe Owney, pe care abia îl mai vedea.
— La plimbare.
Ea râse, un sunet liniştit fără nici un ecou.
— Există şi o destinaţie? întrebă ea.
