— Lasă-mă-n pace, Angus, spunea Ruth. Nu-i treaba ta.
— Te necăjeşte doar, îi spunea doamna Pommeroy lui Ruth dacă se întâmpla să fie acolo, martoră la insultă.
Asta-i indigna pe Ruth şi pe Angus.
— Numeşti asta necăjit? spunea Ruth.
— La dracu’, eu nu necăjesc pe nimeni, spunea Angus, la fel de dezgustat.
Doamna Pommeroy, care refuza să se supere, spunea:
— Bineînţeles, Angus, asta faci. Îţi place doar să necăjeşti lumea.
— Ştii ce trebuie să facem? îi tot repeta doamna Pommeroy lui Ruth. Trebuie să
lăsăm să se aşeze lucrurile. Toţi te iubesc aici, dar lumea e-un pic cam agitată.
Cea mai mare parte a timpului pe care Ruth îl petrecu ascunzându-se în acel august avea de-a face cu domnul Ellis, ceea ce însemna că se ascundea de Cal Cooley. Mai presus de orice, nu voia să-l vadă pe domnul Ellis, şi ştia că într-o zi Cal o va găsi şi-o va duce la casa Ellis. Ştia că Lanford Ellis va avea un plan pentru ea, şi nu voia să facă
parte din el. Doamna Pommeroy şi senatorul Simon o ajutau să se ascundă de Cal.
Când Cal venea la casa Pommeroy căutând-o pe Ruth, doamna Pommeroy îi spunea că
e cu senatorul Simon, iar când Cal întreba de Ruth la casa senatorului, i se spunea că e la doamna Pommeroy. Dar insula avea numai patru mile lungime; cât avea să mai dureze acel joc? Ruth ştia că atunci când Cal voia s-o găsească o găsea. Şi într-adevăr o găsi, într-o dimineaţă la sfârşitul lui august, la magazinul companiei Ellis Granite, unde ea îl ajuta pe senator să construiască vitrine pentru muzeu.
Interiorul magazinului companiei Ellis Granite era întunecos şi neplăcut. Când magazinul fusese închis, cu aproape cincizeci de ani în urmă, totul fusese luat de-acolo, şi acum era doar o clădire goală şi uscată, cu scânduri bătute peste ferestre. Totuşi, senatorul Simon nici că putea fi mai bucuros de ciudatul dar pe care i-l făcuse Ruth după nunta din familia Wishnell, şi anume cheia de la lacătul care-l ţinuse atâta vreme departe de acel loc. Nu-i venea să creadă ce noroc dăduse peste el. De fapt, era atât de entuziasmat de deschiderea muzeului, că-l abandonase o vreme pe Webster Pommeroy. Era dispus să-l lase singur pe Webster pe plaja Potter, să răscolească
nămolul în căutarea celui de-al doilea colţ de elefant. N-avea putere să-şi mai facă griji pentru Webster. Toată energia şi-o dedica reparării clădirii.
— O să fie un muzeu splendid, Ruth.
— Sunt sigură că aşa o să fie.
— Domnul Ellis chiar a spus că n-are nimic împotrivă să-i transformăm clădirea în muzeu?
— N-a spus-o în aşa de multe cuvinte, dar după ce i-am povestit ce vrei să faci mi-a dat cheia.
— Deci probabil că-i de acord cu asta.
— Vom vedea.
— O să fie încântat când o să vadă muzeul, spuse senatorul Simon. O să se simtă ca un binefăcător.
Ruth îşi dădu seama că o mare parte din muzeul senatorului Simon urma să fie o bibliotecă pentru vasta lui colecţie de cărţi – cărţi pentru care nu mai era loc în casă.
Senatorul avea mai multe cărţi decât obiecte. Aşa că trebuia să construiască rafturi pentru ele. Deja plănuise totul: o secţiune pentru cărţile despre construirea vaselor, o
secţiune despre piraţi şi alta despre exploratori. Biblioteca avea să ocupe întreg parterul muzeului. Partea din faţă avea să fie un fel de galerie, cu exponate aranjate prin rotaţie. În vechile birouri şi camere de depozitare urmau să fie cărţi şi exponate permanente. Subsolul era rezervat pentru depozitare. („Arhive“, le spunea el.) Nu avea planuri pentru etajul de sus al clădirii, un apartament abandonat de trei camere unde pe vremuri locuise directorul general al magazinului împreună cu familia lui.
Dar parterul era complet planificat. Senatorul intenţiona să aloce o cameră întreagă
pentru „expunerea şi discutarea“ hărţilor. Din câte înţelegea Ruth, expunerea în sine n-avea să aibă loc foarte repede. Discuţiile, pe de altă parte, erau deja în desfăşurare.
— Ce n-aş da, îi spunea senatorul Simon lui Ruth în acea după-amiază de august, să
văd originalul hărţii Mercator–Hondius.
Îi arătă o copie a acelei hărţi într-un volum pe care-l comandase cu ani în urmă de la un anticar din Seattle. Insistenţa senatorului de a-i arăta lui Ruth fiecare carte şi de a vorbi o veşnicie despre fiecare imagine interesantă încetinea considerabil pregătirile pentru muzeu.
— O mie şase sute treizeci şi trei. Vezi că au însemnat corect insulele Faroe şi Groenlanda. Dar ce-i asta? Vai de mine! Ce-o fi bucata asta de pământ? ştii, Ruth?
— Islanda?
— Nu, nu. Asta e Islanda, Ruth. Exact unde-ar trebui să fie. Asta-i o insulă mitică, numită Frislant. Apare pe tot felul de hărţi vechi. Dar aşa un loc nu există. Nu-i cât se poate de ciudat? E desenată cu multă precizie, ca şi cum cartografii ar fi siguri de existenţa ei. Probabil a fost o greşeală în raportul vreunui marinar. De-acolo îşi luau cartografii informaţiile, Ruth. Ei nu plecau niciodată de-acasă. Ruth, e-un lucru remarcabil. Erau exact ca mine.
Senatorul îşi atinse nasul cu degetul.
— Dar câteodată greşeau. Se poate vedea că Gerhardus Mercator credea cu tărie că
există un pasaj nord-estic către Orient. Este evident că n-avea idee de existenţa Cercului Polar. Nu crezi, Ruth, că aceşti cartografi erau nişte eroi? Eu aşa cred.
— O, sigur, senatorule.
— Cred că erau. Uite cum au desenat un continent de la margini spre interior. De exemplu, hărţile Africii de Nord din secolul al XVI-lea au marginile desenate corect.
Portughezii ştiau cum să deseneze coastele. Dar nu ştiau ce se petrece în interior, sau cât de mare era continentul. O, nu, cu siguranţă nu ştiau asta, Ruth.
— Nu. Crezi c-am putea da jos o parte din scândurile astea de la geamuri?
